vineri, 26 decembrie 2014

Matematică

Adună toate nopţile nedormite, toate petrecerile la care te-au prins zorile dansând, toate nopţile petrecute învăţând sau citind, toate răsăriturile aşteptate cu nerăbdare pe plajă şi înmulţeşte cu 100, căci atâtea nopţi nedormite vor urma.

Adună toate orele de învăţat, toate orele de joacă, toate vacanţele şi concediile şi toate orele de greu şi înmulţeşte cu 1000, atât de frumoasă şi plină de surprize va fi călătoria nouă. Şi da, există şi mult greu în ecuaţia asta, e mult de învăţat, dar e cea mai frumoasă experiență.

Adună toată răbdarea de care ai avut nevoie, la cozi ce înaintau prea încet sau în traficul blocat în zilele grăbite, adună tot calmul de care ai dat dovadă atunci când toată furia şi frustrarea din lume năvăliseră pe tine, adună toată liniştea în care ai reuşit să îngropi stresul zilnic şi înmulţeşte totul cu 10000, căci de atâta răbdare va fi nevoie.

Adună toate fricile avute, frica de maşini, frica de animale, frica de foc, frica de cutremure, adună toate coşmarurile din care te-ai trezit tremurând, şi înmulţeşte această frică cu 100000, căci atât de mari vor fi fricile ce vor urma.

Adună toată iubirea din sufletul tău, atât din trecut cât şi din prezent, toată iubirea pe care ai simţit-o sau a fost simţită pentru tine şi înmulţeşte cu un milion, căci atât de mare va fi iubirea ce o vei simţi.

Şi asta-i doar o fărâmă din ce aduce un copil.

Cadouri de Crăciun

Bugetul: aproape 4 luni de strâns bănuţi în fondul de Crăciun, de rezistat ispitelor şi reducerilor tip black friday.

Pregătirea: cam o lună de căutat pe diverse site-uri superoferte, citit review-uri, forumuri şi articole, privit filnuleţe şi reclame pe youtube, totul pentru a întocmi lista de cadouri perfecte pentru Crăciun.

Cumpărarea: cam 2 zile de alergat prin magazine, căutând, privind şi atingând jucării, refăcând topul preferințelor în funcţie de oferte şi preţuri, totul pentru a-l alege pe cel potrivit.

Împachetarea: 2 ore de tăiat, împachetat, aranjat, lipit, pus fundiţe şi tot ce mai trebuie pentru a părea scos direct din sacul Moşului de la televizor, cel pe care spiriduşii îl împachetează cu atâta pricepere.

Despachetat cadouri: 5 minute. Dacă ar exista un concurs de despachetat cadouri, sigur băieţii mei ar fi câştigători.

Timp de joacă: hm, să zicem doar că cel mai negativist comentariu găsit despre produs e mult peste realitate.

Rezultat: doi părinţi dezamăgiţi, care încă abia aşteaptă ca jucăria abandonată să fie scoasă din cutie şi testată.

Dar vorba reclamei, momentul acela în care 2 perechi de mâini rup ambalaje de hârtie cu un moş îmbrăcat într-un costum roşu într-o sanie trasă de Deni, feţişoarele lor încântate, bucuria de a găsi cadouri multe sub brad: de neprețuit.

luni, 15 decembrie 2014

Când obişnuit nu e suficient

Copilul împlinise 2 ani şi încă nu vorbea. Până de curând era copilul-precoce, primul în toate, dar de o perioadă lungă nu mai învăţa nimic nou. Copilul-precoce care la 6 luni o pornise de-a buşilea, copilul-precoce care la 9 luni plecase în picioare, copilul - precoce care la 11 luni făcea la oliţă devenise copilul-problemă care nu vorbea, copilul-problemă care împingea, muşca şi lovea alţi copii, copilul-problemă care se trântea pe jos şi urla, strângând lumea în jur ca la urs.

Îngrijorată, mama l-a dus la un doctor. Şi nu orice doctor, ci unul renumit, cu mare experienţă în domeniu. Genul de doctor care recunoştea autismul de la distanță, recunoscut în domeniu.

Doctorul i-a pus diverse întrebări, de la naştere până-n prezent, a comunicat, el ştie cum, cu copilul, apoi a trimis-o acasă, că totul e bine. Nu înainte de a încerca să-i explice pe înţelesul ei de ce copiii din ziua de azi vorbesc mai greu, de volumul de informaţii cu care-i bombardăm de la naştere, de cum ştiu ei de la vârste fragede să facă lucruri de care noi n-aveam habar nici în adolescență.

S-a dus acasă încântată. Copilul ei nu vorbea pentru că ştia prea multe. Şi o vreme a fost împăcată, copilul ei era bine. Doar că, uneori se uita la alţi copii, şi ei vorbeau, unii spuneau deja poezii, iar al ei încă nimic.

Aşa că a căutat un alt doctor, cunoscut şi mult lăudat. A reuşit să ajungă şi la el, ce uşă nu deschide disperarea unei mame? Şi acesta a reuşit să comunice cu copilul, şi acesta i-a zis că totul e în regulă, că va veni şi ziua în care-şi va dori să tacă. I-a explicat cu răbdare multe, părea totul atât de logic, încât s-a mai liniştit o perioadă.

Au urmat şi alţi doctori, şi alte păreri. La fiecare consultaţie copilul colabora, părea un copil normal, iar ea părea nebună că-l duce peste tot. Dar poate înţelege cineva ce-i în sufletul unei mame când vede şi simte că are un copil diferit, special? Când copilul tău stă în aceeaşi încăpere şi pare să nu-şi dea seama că tu exişti, că eşti mama lui? Când îţi respinge îmbrăţişările, privirea, mâna?

A aflat apoi de terapia ABA. A văzut copii care au fost ca al ei şi acum nu mai erau, şi a decis să încerce. A fost mult de muncă, au fost mulţi bani, dar erau progrese, copilul vorbea, o recunoştea, era normal. Sigur, mai erau diferenţe, încă nu vorbea clar, încă nu se juca cu alţi copii, dar vorbea, colabora la terapie, era "recuperabil".

A trecut încă un an. Copilul era ok, progresele erau mari, ar fi trebuit să fie liniştită, era pe drumul cel bun. Dar a mai vrut o opinie, un doctor. A căutat şi tot căutat până a găsit unul, un cel mai bun în domeniu. A dus, de data asta un copil care vorbea la consultaţie şi a primit la schimb un diagnostic. În sfârșit avea un răspuns, o dovadă că nu era ea cea nebună, că era ceva în neregulă cu copilul ei, şi ea era o mamă bună, simţise asta.

Povestea de mai sus e reală. Şi e povestea a două mame, care nu se cunosc între ele, care au avut acelaşi drum, aceeaşi disperare în a obţine un diagnostic. La amândouă m-a surprins cât de încântate erau de cel care a pus diagnosticul, cum povesteau de supra-specializările doctorului, de priceperea lui, uitând cumva că şi ceilalţi doctori vizitaţi aveau la fel de multe specializări şi experiență.

Cunosc copiii. Îmi par copii normali, cu aceleaşi crize de furie ca şi ceilalţi copii, cu aceleaşi manifestări. Copii care au talente şi lipsuri, copii obişnuiţi. 

Poate în cazul lor diagnosticul se pune mai târziu, nu ştiu. Poate chiar au probleme, nu stau cu ei  24 de ore pe zi. 

Dar când un doctor (sau mai mulţi) îţi spune (spun) că ai un copil normal, obişnuit, iar un alt doctor îţi spune că ai un copil special, ce doctor crezi? Oare, nu cumva, dorința de a avea un copil extraordinar ne face, ca în cazul în care avem doar un copil normal să căutam o scuză?

E doar o idee, poate în viitor voi căuta şi eu cu disperare un diagnostic. Poate în viitor. Dar acum aleg să cred într-un singur doctor, aleg să cred că am un copil normal. 

miercuri, 26 noiembrie 2014

Cadoul cu surprize

Era de Sfântul Nicolae, anul trecut. Cum în neamul meu, şi cel de sânge şi cel prin alianţă, a fost criză mare  de inspirație, mulţi s-au ales cu un derivat de Nicolae ca nume. Aşa că Sfântul Nicolae face gaură mare în buget: cadouri pentru sărbătoriţi, ceva de pus pe masă pentru musafiri, şi dacă mai rămâne şi ceva de pus în ghetuţe, măcar pentru cei mici.

Anul trecut însă am primit şi eu un cadou. Cadou de ziua mea, puţin întârziat. La primire soţul meu, eu aflându-mă la acel moment cu mâinile în salată.

Bun, şi termin eu de tocat, amestecat şi aranjat salata şi merg să mulţumesc oamenilor pentru cadou. Iau punga de cadou din locul indicat, găsesc o căciulă şi o pereche de mănuşi, pun căciula pe cap şi mă prezint în sufragerie, încântată de nouă mea căciulă. Musafirii tac, eu mai mulţumesc încă o dată şi merg şi pun punga la loc.

La sfârșitul serii punga dispare. Căciula care-mi plăcuse şi mănuşile care nu-mi prea plăcuseră nu mai erau. De fapt căciula avea deja stăpân de ceva vreme, iar mănuşile tocmai fuseseră dăruite, altcuiva, evident. Îmi băgasem nasul în cadoul musafirilor, lăsat în mod neinspirat în (apropiere de) locul în care mă aştepta cadoul.

Surprinzător, anul acesta de ziua mea n-am primit căciulă nouă şi nici mănuşi. Probabil momentele stânjenitoare sunt stânjenitoare doar în capul nostru.

luni, 17 noiembrie 2014

Cum am ajuns să-mi pun ochelari

Eram prin facultate, anul 3 parcă. Veneam spre casă, am mers o bucată din drum pe jos şi mă oprisem în staţie la Moşilor, de unde puteam lua orice. Orice venea din faţă, cu excepţia lui 66 care face stânga pe Moşilor.

Era seară. Pe marginea trotuarului, priveam înspre Armenească. O bătrânică vine lângă mine şi mă roagă să-i spun ce număr are troleibuzul ce se vede. Eu nu răspund încă, şi nu pentru că n-aş fi politicoasă, Doamne fereşte, dar încă nu vedeam troilebuzul menţionat. Ceva lumini în zare care vin încet, şi iată, iau forma unui troilebuz.

- A, e 66, nu e bun! declară bătrânica ochi de şoim.

Mai are rost să menţionez că eu nu am văzut numărul troleibuzului la distanţa aceea?

Şi uite aşa mă prezint la oftalmolog, convinsă că nu e mare lucru. Adică erau tablele din facultate la care nu prea vedeam nici din prima bancă, dar cine reuşea să descifreze ceva pe verzuiul acela spălăcit? Şi mai era şi ziua aceea la terasă, când confundasem o colegă cu care nu vorbeam cu o prietenă bună şi alergasem la masa ei să o salut, dar deh, unii oameni mai merită o şansă, pot zice că a fost o confuzie bună. Şi acum asta cu troleibuzul, dar o fi fost oboseala.

Şi uite-aşa mă pomenesc cu ochelarii aceia ciudaţi agăţaţi de urechi, iar doctorul schimba lentilă după lentilă şi eu tot nu reuşeam să citesc literele de pe al doilea rând de jos. S-a oprit undeva în jur de 2. 

Morala acestei poveşti? Controlează-ţi ochii periodic. Sau măcar de la primul semn.

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Dragii mei copii,

Azi am avut o discuție politică cu tata şi ne-am cam zis câteva. Eu l-am amenințat că plec din ţară, el m-a ironizat, şi uite aşa am ajuns să ne certăm pe teme de care în mod normal nu-mi pasă. Pe cine minte mai mult, cine are case mai multe, cine fură mai mult şi care e răul mai mare.

Apoi m-am întristat, e tata, chiar dacă s-a schimbat. El, cel atât de împotriva tuturor, acum e pentru. El, cel care m-a convins să văd dincolo de cuvinte, să analizez, să trag propriile concluzii, el acum nu vede. El, cel care m-a învăţat să cred în adevăr, să urăsc minciuna, acum crede în minciuni.

Îl ştiu încăpăţânat, îi ştiu pasiunea pe care o pune în tot ce face, şi înţeleg, pentru că sunt la fel. Şi da, sunt tristă, şi nu pentru că votăm diferit, ci pentru că azi între noi e o prăpastie, azi am lăsat frâu liber cuvintelor şi ne-am rănit reciproc pentru un viitor în care nu credem, pentru un viitor în care amândoi sperăm să nu fie aşa de rău.

Nu vreau prăpastia asta între noi, copiii mei. Nu vreau să ne dezamăgim, să ne zicem cuvinte rele doar pentru că voi vreţi alt viitor.

De aceea promit (în scris) ca, atunci când veţi avea dreptul să vă alegeți viitorul, să fiu de partea voastră, să vă sprijin alegerile şi să le respect. Şi chiar de-oi crede că eu ştiu mai bine, voi alege viitorul vostru. Pentru că viitorul e al vostru. Şi pentru că voi sunteţi viitorul meu.

Dezvăţ

Avea mama o vorbă pe vremuri: "Eu n-am chiloţi pe mine şi tu-mi iei...". Întotdeauna i-a plăcut să exagereze, măcar un pic.

Îi luai un buchet de flori că ţi-e dragă? Venea replica despre chiloţi. O prăjitură că e duminică sau o carte de ziua ei de nume? Iar replica despre chiloţi.

Ajunsesem să ne simţim vinovaţi doar uitându-ne la flori, şi cumva ne simţeam nedreptaţiţi, ce era aşa rău dacă din banii noştri de buzunar puneam deoparte o sumă mică pentru ea?

De bătut nu ne-am dat bătuţi, doar că într-un an, de ziua ei, i-am cumpărat doar chiloți. Noi trei din familia apropiată, de toţi banii pe care reuşisem să-i agonisim. Nu mai ţin minte câte bucăţi am luat, dar nici n-am mai auzit replica de-atunci.

luni, 10 noiembrie 2014

Adjective

Ultima descoperire a lui Dodo: adjectivele. Îi place să le folosească, iar pe noi ne amuză când îl auzim înfrumuseţându-şi frazele.

Eram la o petrecere, se spăla pe mâini la baie, când o fetiţă a intrat peste el şi şi-a băgat mâinile sub robinet. Era mai mare, şi ca vârstă şi ca volum, iar gestul ei l-a speriat puţin. Mai mult, musafira nepoftită din baie l-a stropit, din grabă şi neatenţie sper eu. A venit la mine supărat:
- Un copil mi-a murdărit cămaşa mea frumoasă.

Alfi primise un cadou. Încercase el să desfacă plasticul, dar nu reuşea, aşa că i-a cerut ajutorul fratelui mai mare.
- Îl desfac eu cu dinţii mei puternici! a fost răspunsul lui Dodo.

joi, 6 noiembrie 2014

Încredere

Mâncarea favorită a lui Dodo e lasagna. Îi place la nebunie şi ar mânca-o oricând, şi când e bolnav şi n-are poftă de mâncare, şi când e sătul, dacă îi pui în faţă o porţie de lasagna o mănâncă şi mai cere una.

Nu ştiu să fac lasagna, de cele mai multe ori cumpărăm de la Lidl. Nu prea des, dar cumpărăm, mai ales în zilele aglomerate când n-apuc nici să respir, lasagna de la Lidl e salvatoare: bună, rapidă şi repede mâncată. Un singur defect are lasagna de la Lidl: nu e făcută de mine.

Aşa că într-o seară mă apuc eu de pregătit o lasagna. M-am luptat ce m-am luptat cu sosul Bechamel, am condimentat carnea o ţâră mai mult decât trebuia, am făcut greşeala să încep cu strat de paste şi să nu insist pe colţuri, dar la final rezultatul a fost mai mult decât satisfăcător. Eram de-a dreptul mândră şi abia aşteptam să văd reacţia copilului nerăbdător ce aştepta lângă cuptor de parcă era bradul în noaptea de ajun.

Reacţia lui? Priceless, cum zice reclama:
- Vreau lasagna de la Lidl! Vreau lasagna cu crustă neagră şi bună!

Am reuşit cu greu să-l conving să guste, dar n-a mâncat prea mult. Noi restul ne-am lins pe degete şi data viitoare poate reuşesc o crustă neagră şi bună, să recâştig încrederea copilului.

Compania de chiori

Eram prin liceu, când banii de buzunar erau puţini şi banii de o haină nouă şi mai puţini. Nu mai ţin minte cum de aveam o sumă strânsă şi nu mai ţin minte cum de n-o cheltuisem, căci mă întorceam din Obor, un Obor spre finalul anilor '90, unde găseai de toate.

Ieşisem din piaţă când o tanti cu un hanorac negru mi-a ieşit în cale. Îl vindea ieftin, şi mare coincidenţă, aveam banii necesari. Mai mult, îmi doream un hanorac negru de multă vreme, şi era chiar drăguț. Singurul lucru care nu-mi plăcea e că avea imprimate câteva desene ale unei echipe de hochei de care nu auzisem la vremea aceea.

Aşa că schimbul s-a făcut şi mi-am cumpărat un hanorac negru, cel mai frumos hanorac din viaţa mea. Ajung acasă, mi-l admiră toată lumea, preţ mic, material bun, ce mai, un succes. A doua zi de dimineaţă în curtea liceului acelaşi succes. Nu cred că am avut în viaţa mea o haină atât de admirată. Până când... un coleg citeşte cu atenţie emblema echipei de hochei: "Compania de chiori Edmonton Oilers".

Uimitor câţi chiori n-au văzut s-ul, începând cu cel mai mare dintre toţi, adică eu.

miercuri, 22 octombrie 2014

Oraş grăbit

Privit de undeva de sus probabil arată ca un muşuroi de furnici. Dar spre deosebire de furnici lipseşte rânduiala, e doar un haos grăbit gata să explodeze. Un amestec de nervi, dat din coate şi paşi grăbiţi, o cursă nebună, ciudată şi periculoasă. Un vârtej de apă, când eşti prins în mijlocul ei poţi merge doar în sensul lor, eşti prins, nu e cale de întoarcere.

Nu există ordine, nu există reguli, e doar o grămadă neordonată care încearcă ceva: să urce sau să coboare, să iasă la lumină de la metrou sau să traverseze. Sunt unii care sar gărduleţe ca să fie primii, sunt alţii care vin de pe exterior doar ca să se bage în faţă, sunt cei grăbiţi care dau din coate şi se împing, şi, cumva prinşi în nebunia asta, sunt câţiva nedumeriţi, împinşi de mulţime în această cursă haotică.

Şi sunt nervi, atâţia nervi, de parcă primul ar primi vreun premiu ceva. E grabă de parcă din urmă ar veni o armată de zombi. E nebunie, haos, nervi, mulţi nervi. Pentru că întotdeauna e un încurcă-lume care să încurce pe cineva sau un nervos care să împingă prea tare, şi întotdeauna e un cineva care explodează.

Şi aproape zilnic sunt testate limite, e câte unul care se aruncă în faţă maşinilor în încercarea disperată de a prinde un autobuz. Aud frâna, privesc maşina oprită la limită, şoferul speriat, apoi privesc pietonul care urcă deja în autobuz, nepăsător şi în aparenţă neştiutor de cât de aproape era să o păţească.

Uneori îi invidiez pe cei ce merg în sensul celălalt, cei care au metrouri goale sau drum liber, care privesc miraţi de pe margine, aşteptând să treacă puhoiul, iar apoi îşi văd liniştiţi de drumul lor liber şi lipsit de aglomerație. Şi caut în minte iar şi iar alte trasee, alte moduri de a călători, deşi am încercat totul, deşi ştiu că nu se poate fără îmbulzeală, haos şi nervi.

luni, 20 octombrie 2014

Treziri

Luni, ora 8:00. Îl priveşti dormind, atât de liniştit şi drăgălaş, şi nu-ţi vine să-l trezeşti. Îl îmbraci cu grijă să nu-i tulburi somnul, să-i mai laşi câteva minute de somn. Sunteţi gata, trebuia să pleci deja, dar tot nu-ţi vine să-l trezeşti, aşa că-l duci uşor în braţe.

Marţi, ora 8:10. Doarme cu mâinile sub cap, sforăie puţin. Iar nu-ţi vine să-l trezeşti, iar îmbrăcat în somn şi dus în braţe, iar sărit paşii dimineţii. Mâine îl vei trei mai devreme, îţi promiţi în timp ce alergi spre grădiniță cu un copil adormit în braţe.

Miercuri, ora 8:00. Doarme cu capul pe cotul drept, ce drăgălaş e când doarme aşa. Iar îmbrăcat în somn.

Joi, ora 8:15. S-a trezit, dar plânge că îi e somn, că vrea să doarmă, că nu vrea la grădiniță. Îl convingi cu greu să se îmbrace, el nu vrea, tu eşti grăbită să pleci şi simţi că-ţi pierzi răbdarea, şi când în sfârşit reuşiţi să plecaţi e mai târziu ca niciodată.

Vineri, ora 8:00. Doarme. Ce bine că e vineri, mâine va dormi cât va vrea. Pauză de trezit dimineaţă şi de grădiniță.

Sâmbătă, ora 6:30. S-a trezit. Zâmbitor, plin de energie, e în picioare, gata pentru o nouă zi.

miercuri, 1 octombrie 2014

Unde mergem când ne spargem capul?

Copiii mici cad. Cad mult, cad des, cad urât. De cele mai multe ori eşti acolo să-l prinzi, e ok, sunt căderile fericite.

Apoi urmează căderile aproape. Nu l-ai prins, ridici de jos un copil plângând pe care încerci să-l calmezi în timp ce tu tremuri realizând ce puţin mai lipsea, cât de aproape era colţul asculţit al mesei sau marginea dură a topoganului, cât de aproape era să tragă peste el o piesă de mobilier prea grea sau un biberon cu apă prea fierbinte. Clar copiii au un Dumnezeu al lor, au fost atâtea momente de aproape să, am fost de atâtea ori prea înceată sau prea naivă, puteam fi de atâtea ori doar un spectator la tragedie, încât şi acuma tremur când mi-aduc aminte.

Şi uneori se-ntâmplă. Capul a lovit colţul mesei, elementul caloriferului sau alt material dur. A apărut o dungă roşie sau o umflătură şi ştii că trebuie să mergi la spital. Dar la care?

Cel mai bine mergeţi la Bagdasar-Arseni în Berceni. Se pare că a rămas singurul spital din Bucureşti cu gardă 24/7 în Neurologie. Se ajunge uşor, fie pe la Piaţa Sudului, fie prin Vitan-Bârzeşti, iar acum e renovat şi arată foarte bine. Un alt avantaj e că e la stradă şi că e păzit, în cazul în care nu găseşti drumul spre camera de gardă ai pe cine întreba.

Pe drum fiţi atenţi la reacţiile copilului, dacă pare moleşit, dacă adoarme, dacă leşină sau dacă vomită, veţi fi întrebat. Şi  nu uitaţi de răbdare, va fi nevoie.

marți, 30 septembrie 2014

Faliment?

- Asta e banca ta? mă-ntreabă Alfi într-o seară, pe când veneam de la plimbare.
- Da mama, dar trebuie să mă mut la alta.
- De ce? A dat faliment?
Mă apucă râsul. Are puţin peste 3 ani, habar n-am de unde ştie cuvântul ăsta. Auzi la el, faliment.

joi, 25 septembrie 2014

În autobuz

Eroii următoarei scenete sunt un domn puţin într-o ureche, că nu mirosea a alcool şi un macho tip sală, îmbrăcat într-un trening roşu.

Pe domnul într-o ureche era imposibil să nu-l remarci. Intra în vorbă cu lumea din autobuz de parcă i-ar fi fost vechi prieteni, povestea tare, fără cap şi coadă, sărea în ochi imediat.

Treningul roşu era şi el uşor de remarcat. În primul rând pentru treningul roşu pe care scria mare Adidas, să nu cumva să nu observi firma. Era lucrat omu, probabil petrecuse mult la sală şi se învârtea prin faţa uşii din spate de parcă defila pe un podium.

Domnul într-o ureche se apropie de uşă. Urma să coboare la prima staţie, treningul roşu stătea în uşă de vorbă cu un om obişnuit.

- Ce stadion e ăsta? întreabă domnul într-o ureche. Lia Manoliu?!

Părea că şi-a răspuns singur, dar treningul roşu ţine să-l corecteze dispreţuitor.
- Cum să fie Lia Manoliu? Lia Manoliu e în Pantelimon.
- Domnule, aşa mi-a zis nevasta mea, că Lia Manoliu e pe lângă Caşin.
- Da, şi te pomeneşti că staţia care urmează e Gara Băneasa.
- Cum să urmeze domnule Gara Băneasa. Mă-nveţi dumneata pe mine Bucureştiul?

Între timp autobuzul trece de stadion şi domnul într-o ureche vede numele stadionului, care clar nu era Lia Manoliu. Anunţă tare:
- E stadionul de rugby!

Nu aud replica treningului roşu, dar probabil conţine şi un "băi", că domnul într-o ureche se aprinde:
- Nu mă lua cu băi domnule, că nu sunt băi. Băi sunt la Felix, la Herculane.

Autobuzul ajunge în staţie şi domnul într-o ureche coboară. Treningul roşu e puţin nelămurit, încă procesează, nu-şi dă seama dacă a fost jignitor. Se uită spre omul obişnuit, aşteptând o confirmare. Omul obişnuit zâmbeşte.

- Îl bat? întreabă treningul roşu.

Omul într-o ureche stă în staţie şi comentează:
- Eu mi-am servit patria! Nu v-am vorbit stând jos. Eu mi-am servit patria, tu ce ai făcut?

Uşile autobuzului se închid, tocmai când treningul roşu decide să-l bată. Se decide greu treningul roşu, dar şi când se decide... Acum vrea să coboare la prima, să ia taxiul şi să-l caute. E nervos, mai scapă câte o ameninţare printre dinţi. Lângă el omul obişnuit zâmbeşte.

Că suntem un popor de oameni nervoşi, o văd în fiecare zi în drum spre muncă. Înghesuială, împins, ceartă, uneori cuvinte grele, te obişnuieşti repede. Dar că o discuție din autobuz ar putea ajunge uşor la bătaie, nu mi-am imaginat.

joi, 18 septembrie 2014

Lista pentru spital

Până de curând nu prea am avut probleme. Se mai îmbolnăvea unul din copii, mergeam la doctor, primeam reţeta cu tratamentul salvator şi reveneam în confortul căsuţei noastre.

Au fost şi urgenţe, febră mare, capete sparte, dar de fiecare dată am scăpat uşor. Până în ziua ganglionului umflat, când un doctor ne-a oprit la spital.

M-am trezit în salon, priveam buimacă în jur şi nu ştiam ce să cer, de ce am nevoie. Ce oferă spitalul şi ce nu. Şi pe parcursul a 4 ore de aşteptare am făcut atâtea liste, am adăugat şi şters şi iar am adăugat şi şters, iar la final am obţinut asta, nu multe, să pot să le strâng într-un rucsac, dar suficiente să ne ajungă pentru câteva zile.

Haine de schimb (pe zi):
- 2-3 tricouri
- 2-3 perechi pantaloni de schimb
- 4-5 scutece
În spital era foarte cald iar pe salteaua îmbrăcată în muşama se transpira îngrozitor, aşa că trebuia să schimb copilul des. Aveam noroc că zilnic trecea cineva pe la noi să ne schimbe hainele, nu aveam voie să întindem la uscat rufele pe calorifer şi nici să depozităm bagaj în cameră, doar ce încăpea în noptieră şi în micuţul dulăpior cu cheie de pe hol.
Pentru mine a fost suficient un schimb de haine pe zi, din fericire baia avea şi duş. Haine comode, se înţelege.

- pastă de dinţi plus periuţă
- săpun (nu era întotdeauna la baie)
- hârtie igienică (nu era deloc la baie)
- prosop de corp
- prosop de mâini
- şerveţele umede

- cearceaf (de învelit, sau în cazul în care se udă cel pe care-l primiţi la internare, e foarte greu să primiţi altul în loc)
- papuci uşor de încălţat, mai ales cei pentru copii

- farfurie
- castron de ciorbă
- tacâmuri
- cană
- mâncarea preferată a copilului, va fi greu să-l convingeţi să mănânce din cea de spital
- lapte, iaurt şi fructe
- apă plată (multă)

- jucării pentru copil, să-l puteţi ţine liniştit. Aveţi grijă să fie uşor de dezinfectat, că doar le luaţi acasă
- un laptop pe care să vadă desene animate sau o tabletă pe care să se joace ajută enorm

E posibil să plătiţi o taxă de aparţinător, la spitalul la care am fost era 14,5 lei pe zi, deci nu uitaţi portofelul acasă (deşi acesta ar fi primul pe listă când vine vorba de spital).

Şi în final nu uitaţi de răbdare vor fi atâtea reguli, atâtea nu-uri, se va ţipa, vi se va face observaţie din orice, în plus somnul va fi insuficient şi incomod, copilul va fi ţâfnos şi răsfăţat, va trebui multă răbdare.

luni, 15 septembrie 2014

Dragă spitalule,

Nu-ţi scriu ca să mă plâng de condiţii, deşi tare greu mi-a fost să mă-ngrămădesc în pătuţul de 1,20 m lungime alături de un copil de 3 ani. Înţeleg că spaţiul e mic şi copii bolnavi sunt mulţi, bine că m-ai lăsat să stau cu el.

Nu mă plâng nici de o toaletă la 6 saloane, bine că a fost curat şi nu foarte aglomerat.

Nu mă plâng nici de mâncare, bine că am avut un frigider şi pe cineva care să ne-aducă tot ce-am avut nevoie (da, că lista a fost lungă).

Dar aş fi vrut să fiu lângă copilul meu când i-ai pus branula. Să-i zic că nu doare, că e un robinet prin care se bagă medicamentele care-l vor face bine, că va înţepa puţin, ca o pişcătură de ţânţar dar apoi va trece şi nici n-o va mai simţi acolo. Că sunt lângă el, cum am fost din prima zi şi cum voi fi mult timp de-acum înainte. Dar nu mi-ai permis, m-ai ţinut pe hol în timp ce el plângea după mine, i-ai ascultat indiferent urletele de copil speriat, m-ai privit nepăsător cum tremuram aşteptând.

Aş fi vrut ca în prima seară, când îl durea, să fi fost acolo cineva care să-l poată ajuta în caz de mai rău. O doză de Nurofen puteam să-i dau şi eu acasă.

Aş fi vrut să nu existe atâtea reguli, neînţelese de mine ca adult, darămite de un copil mic. De ce nu e voie să te uiţi pe geam? De ce nu e voie să te uiţi la televizor? De ce nu e voie în curte (dacă nu are febră, evident)? De ce nu au voie vizitatori? 

Aş fi vrut să-mi explici, de ce ne ţii atâtea zile în spital, de ce torni antibiotic într-un copil cu analize bune, fără febră, vioi, fără semnale de alarmă. Aş fi vrut să ştiu de ce nu i-ai făcut investigaţii mai multe sau poate o ecografie unde trebuie.

Şi nu în ultimul rând aş fi vrut să fi fost mai puţine observaţii, mai puţine cuvinte răstite şi mai multă înţelegere. Eu am fost politicoasă, am fost drăguță, de ce nu mi-ai răspuns la fel?

Te las acum, spitalule, sper doar să nu ne revedem prea curând.

joi, 4 septembrie 2014

Curtea domnească de la Brebu

Nu credeam că atât de aproape de Bucureşti, cam două ore cu maşina, găseşti ceva atât de frumos. Ne-am oprit pentru puţin, dar mi-am promis să revin, să stau sub meri şi să ascult lacul, să alerg prin livada întinsă şi să urc iar treptele domneşti. Să-mi privesc copiii zburdând fără griji în aerul curat.

Iar cu 2 lei de copil, 4 lei de elev şi pensionar şi 8 lei de adult poţi vizita cele 8 camere pline cu comori, 2 ale expoziției temporare şi 6 ale expoziției permanente.

marți, 26 august 2014

Despărţire

Ştiam că nu mai merge între noi, eu voiam mai mult, tu erai indiferent. Ştiam că voi pleca, eu voiam altceva, tu erai nepăsător. Mă durea nepăsarea ta, te uram pentru atâtea. Dar erai primul, ne legau atâtea, mi-era atât de greu să plec.

Mai plecasem acum câţiva ani, voiam o familie. Când am revenit ceva se schimbase. Credeam că sunt specială, că însemn ceva pentru tine, că 5 ani de dedicare înseamnă ceva, dar se pare că au însemnat doar pentru mine. Credeam că eşti mândru de tot ce am creat împreună, dar se pare că doar eu eram mândră. Atunci am văzut cât de uşor e să fii dat la o parte, ca o haină de care nu mai ai nevoie şi pe care o arunci la coş.

Am rămas să lupt, să-ţi demonstrez că merit, că sunt la fel de muncitoare şi dedicată. Dar m-ai tratat cu indiferenţă, ai făcut atâtea alegeri greşite, m-ai dezamăgit iar şi iar, aşa că am ales să plec.

Ţi-am dat vestea sperând că mă vei ruga să rămân. Nu cred c-aş fi rămas, nu am voie să dau cu piciorul la şansa asta, dar voiam să mă rogi să rămân. Să simt că anii ăştia mulţi n-au fost degeaba, că eu am însemnat ceva pentru tine, că nu sunt la fel cu ceilalţi care au tot plecat.

M-ai întrebat dacă sunt sigură ca vreau să plec şi asta a fost tot. O bifă pe formularul standard de ieşire, o discuție conform procedurii şi atât. Tu ai pus punct. Ai încheiat capitolul meu în clipa în care mi-am dat demisia. Ai trecut mai departe aşa uşor de parcă anii ăştia mulţi nici n-au existat.

Eu plec.

sâmbătă, 26 iulie 2014

Ziua în care nu mi-am ascultat copilul

I-am promis că îl voi asculta mereu. Şi totuşi sunt zile când nu o fac. În dimineţile când nu vrea la grădiniță şi-l trag după mine cu forţa, în zilele în care-mi zice că nu-i e foame iar eu-i îndes mâncare pe gât, în zilele în care nu vrea în parc şi eu îl duc, deşi nici eu n-aş vrea, când mai vrea să stea o oră şi eu-i sting lumina şi-l bag în pat.

- Azi nu merg la grădiniță, sunt bolnav - îmi zicea de vreo săptamână.

Părea sănătos, aşa că l-am dus. În sâmbăta acelei săptămâni ne-am internat cu diagnosticul pneuomonie.

- Acum sunt sănătos - mi-a zis într-o zi. De o săptămână alergam de la un doctor la altul, de la o analiză la alta, în aşteptarea unui diagnostic. Nu l-am crezut, deşi tare aş fi vrut să aibă dreptate.

A trecut o lună şi pare că a avut dreptate. Încă îmi stă inima la fiecare sunet de tuse, încă tremur că poate diagnosticul neconfirmat era real, dar el e bine, voios şi plin de viață.

Şi trebuie să-l ascult mai des.

Concediu de manager

Nu ştiu cum se face, dar ori de câte ori pleacă un manager în concediu vine un e-mail kilometric cu persoanele de contact în cazul în care. Şi sunt enumerate atâtea cazuri în care şi atâtea persoane de contact încât pentru moment ai un început de atac de panică: oare cum se va descurca firma fără managerul X? Dacă persoana de contact responsabilă de cazul în care habar n-are să se descurce în cazul în care chiar se întâmplă?

Încet-încet te linişteşti şi te apucă un sentiment de milă pentru X, săracul, la cât munceşte are şi el nevoie de o pauză, sigur e obosit. Şi poate te apucă puţin şi nervii pe mai-marii companiei care nu observă măcar asta, ce persoană importantă e X, ce mult munceşte.

Pe măsură ce zilele trec începi să te linişteşti. Vezi că persoanele de contact se descurcă surprinzător de bine, de parcă asta ar fi făcut de multă vreme. Nici urmă de dezastrul la care te aşteptai la citirea e-mailului, lucrurile merg mai departe la fel de bine, poate chiar puţin mai bine.

Şi vine ziua în care se întoarce managerul X din concediu. Dar tu eşti deja la starea de uimire, când te-ntrebi ce nevoie e de X? Cele 3 săptămâni au trecut surprinzător de bine, în plus nu s-a mai pierdut timpul prin şedinţe inutile. Ba mai mult, eşti chiar dezamăgit, că tocmai ai aflat că unele din persoanele de contact în cazul în care, chiar asta fac zi de zi, managerul X fiind un pas intermediar.

Uite de asta n-ar trebui ca managerii să-şi ia concediu.

luni, 21 iulie 2014

Singur

Sala mică de la intrare părea imensă în acea dimineaţă. Avea ceva apăsător, şi parcă niciodată nu se simţise atât de mic.

Se aşeză pe scăunelul de lângă uşă, cel pe care stătea în fiecare dimineață. Privea în gol în timp ce-şi desfăcea sandaua, neavând curaj să privească în jur. Mobilierul azi părea imens şi el era atât de mic şi părăsit.

Nu era singur. Vocile lor se auzeau undeva pe hol, discutând vesele, de parcă era o zi ca oricare alta:
- Nu vine azi! Nu se simte bine...

Nu era corect! El era acolo, în sala aceea imensă, atât de singur şi mic. Şi toată durerea aceea era prea mare pentru sufleţelul lui. Ar fi vrut să plângă, ar fi vrut să urle, ar fi vrut să fie oriunde dar nu aici, aici unde totul îi amintea cât de singur e.

Îşi şterse lacrimile tăcute de pe obraji, nici nu le simţise curgând, dar le ştia acolo, nu se putea cu un suflet atât de trist să nu fie.

Lăsă prima sanda să-i cadă din picior. Pe a doua nu mai reuşi să o descalţe, lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji, sala era prea mare şi el era atât de singur...

- La prânz, puiule, nu mai plânge, la prânz îţi vei revedea fratele.

Dar el plângea cu suspine, era atât de greu să fie singur în grădiniță, fără fratele mai mare.

miercuri, 9 iulie 2014

Poveşti

Seara e timpul poveştilor în pijamale. Când e devreme avem timp de citit, de uitat la poze, de întrebări şi de multe altele.

Dar din păcate nu întotdeauna e devreme. Uneori ne prinde şi mai târziu, şi atunci nu avem timp de citit, de uitat la poze, de întrebări şi de multe altele. Când e târziu e seara poveştilor cu lumina stinsă. Spuse din memoria unei mame obosite după o zi lungă de muncă.

Într-o seară târzie mă chinuiam să scot din amintiri povestea celor 101 dalmaţieni. Zic eu acolo chinuit o bucată mare când mă-ntrerupe seria de ce-urilor. De ce era Cruela rea? De ce voia puii? De ce dalmaţienii când se nasc nu au pete? De ce... ? De ce...? De ce... ?

Se termină prima serie de întrebări şi să continuăm povestea. Numa' că habar n-aveam unde am rămas. Înainte sau după răpirea căţeilor?

- Dodo, unde am rămas cu povestea?
- La pagina 10 - vine răspunsul lui prompt.

Cum ştii care e pagina 10 a unei poveşti spuse din memorie?

vineri, 6 iunie 2014

Diferenţe

Când se-ntâlnesc doi băieţi la joacă e gălăgie mare. Sunt trânte, lupte, ţipete şi urlete, aleargă mult, se ceartă pe jucării, vorbesc tare, râd... Sunt ca o ploaie vijelioasă de vară cu tunete şi fulgere, cumva abia aştepţi să se oprească, şi cumva sufletul tău se strânge la fiecare tunet. Dar, ştii că liniştea nu e bună, că dacă nu-i auzi clar trebuie să intervii.

Când se-ntâlnesc două fete la joacă e linişte. Atât de linişte încât nici n-ai zice că se joacă împreună. Sunt ca ploaia tăcută de toamnă, când leneveşti în pat până târziu, iar uneori îţi încordezi auzul doar pentru sunetul acela de stropi bătând în geam. Ştii că sunetele nu sunt bune, că dacă auzi gălăgie e momentul să intervii.

miercuri, 21 mai 2014

Cu bicicletele

Plecăm la plimbare cu bicicletele: Alfi înainte pe alee pe bicicleta lui fără pedale, Dodo pe trotuar pe bicicleta cu roţi ajutătoare, şi eu între ei, încercând să fiu la un pas distanță de un pericol posibil.

O clipă şi Dodo cu bicicleta pe jos. Ştiu că nu s-a lovit, că nu sunt urlete, dar sunt puţin îngrijorată. Culeg copilul de jos, culeg bicicleta, mă liniştesc, şi izbucnesc în râs când Dodo concluzionează:
- S-a împiedicat bicicleta.

vineri, 16 mai 2014

Greierele şi furnica (varianta corporatistă)

Furnica muncea din greu. Era foarte implicată, muncea de dimineaţa până seara, era proactivă şi ducea mai mult decât trebuia.

Greierele nu era prea grozav. Îşi îndeplinea sarcinile acceptabil, vorbea mult, uneori fără rost şi se împrietenise cu un şef-furnică. Prietenie mare, nu doar mers în pauza de masă, ci şi ieşit după program.

Într-o zi s-a scos la concurs un post nou. Furnica a fost încurajată să participe, întrucât avea experiența necesară, era muncitoare şi pricepută, şi merita o promovare. Aşa că furnica a  participat la concurs alături de alte furnicuţe muncitoare şi pricepute. Avea şanse mari de reuşită furnica noastră, ea părea cea mai potrivită.

Şi totuşi rezultatul a fost surprinzător. S câştigat Greierele, care nici măcar nu participase la concurs.

Greierele avea potenţial.

joi, 17 aprilie 2014

160

160 de trepte de urcat şi 30 de minute de mers pe jos. Pe orice fel de vreme. De luni până vineri, adunate dus-întors. Şi în aer liber.

Cine are nevoie de sală când scările abia aşteaptă să fie urcare?

sâmbătă, 5 aprilie 2014

Ştii cine se uită la poza copilului tău?

Recunosc, nu demult eram mama care posta zilnic poze cu copiii săi. Erau amintiri frumoase pe care le ţineam la un click distanță, amintiri pe care le puteau vedea prietenii, rudele, cunoscuţii, dar cumva amintirile mele şi doar ale mele.

Până când o mamă îmi explica de ce nu pune poze cu copilul ei pe net. Dacă se uită la el un pedofil? era întrebarea ei la care n-am avut răspuns.

Şi atunci a apărut întrebarea: cine se uită la poza copilului meu?

Credeam că ştiu răspunsul, că numai oameni aprobaţi de mine, rude, prieteni sau colegi pot vedea pozele mele, că numai oameni care mă cunosc s-ar uita la pozele mele. A fost nevoie ca un share să mă trezească la realitate, să văd poza MEA pe peretele altcuiva, amintirea MEA dragă împărtăşită cu sute de necunoscuţi.

Atunci m-am trezit la realitatea pe care o ştiam de atâţia ani de când descoperisem internetul, dar credeam că în cazul meu de persoană oarecare nu se aplică: orice pui pe internet e public.

Atunci am şters sutele de poze postate, de când au apărut, pe rând, în viaţa noastră minunile şi fiecare achiziție în imagini. Sunt amintirile noastre şi ale noastre şi nu vreau să le împart cu alţii. Nu vreau ca un pedofil să zâmbească de plăcere la pozele de la mare. Nu vreau ca o viitoare prietenă să-i ştie tot trecutul de pe contul meu de facebook. Şi nu vreau ca oameni necunoscuţi să-mi cunoască copiii, să-i recunoască în parc şi să ştie că-s ai mei deşi eu nu sunt cu ei.

Recunosc, mai am câteva poze cu copiii rătăcite pe facebook. Uneori mă mai ia valul. Dar pentru asta există întrebarea din titlu şi butonul delete.

joi, 3 aprilie 2014

31 martie

Eu una îmi plătesc impozitele la zi. Am stat la cozi interminabile, am umblat în căutarea unor cozi acceptabile, am atâtea amintiri neplăcute, dar de când sunt plătitor de impozit pe 31 martie aveam chitanţele în sertar.

Anul acesta m-am trezit fix pe 31 martie să plătesc impozitul. Cumva când aveam bani nu aveam timp, când aveam timp nu aveam bani, vine ultima zi şi eu cu impozitul neplătit. Aşa că iau plicul, iau banii şi mă prezint în pauza de masă la un oficiu poştal de lângă muncă. Verific că se pot plăti impozitele din sectorul meu şi mă aşez la coadă. Coada relativ mică, dar stau ceva până ajung în faţă. Moment în care mă întâmpină o voce arţăgoasă:

- Nu se plătesc impozitele din sectorul dumneavoastră.
Îi arăt contrariată afişul.
- Da, zice ea, dar nu se încarcă datele. Că aşa sunteţi toţi, vă treziţi în ultima zi şi blocaţi sistemul.

Încearcă ea să intre în aplicaţie, îmi selectează numele şi aplicaţia se blochează. Apasă F5, apoi cheamă altă colegă în ajutor:
- De ce încerci? Tu nu ştiu că nu merge?
- Poate e ca la Enel şi nu acceptă plăţi în ultima zi a lunii - sare alta.

Mi se dau hârtiile înapoi. Îmi pierd răbdarea, dar întreb cu calm:
- Cum plătesc dacă nu vă merge aplicaţia? Nu puteţi suna...
- Aplicaţia merge - mă corectează ele. Doar se blochează la impozite.

Părăsesc oficiul poştal că pauza de masă e scurtă şi mai trebuia să mănânc. Aveam de gând să mă opresc în drum spre casă la un alt oficiu, dar din cauza unor probleme n-am reuşit pleca în timp util.

Aşa că mă prezint pe 1 aprilie la ghişeu de unde aflu că în ziua anterioară aplicaţia a mers fără probleme şi s-au plătit impozite pe bandă rulantă până seara târziu.
- Dacă veneaţi ieri primeaţi şi bonificaţie. Aşa trebuie să plătiți penalităţi.

O aplicaţie care merge, dar se blochează în combinaţie cu amabilitatea angajaților, stat la cozi de mai multe ori, pentru toate astea există plătitorul român.

miercuri, 26 martie 2014

Hoţul de întrebări

Eu: Ce-ai mâncat azi?
Alfi: Nimic. De ce n-am mâncat nimic?
Da, asta era întrebarea mea...

sâmbătă, 22 martie 2014

Mare/mic

Dodo avea puţin sub 2 ani când a apărut Alfi. Era încă mic, dar dintr-o dată a părut mare, era imens pe lângă cei 47 centimetri.

De atunci nu i-am mai admirat mânuţele, picioarele, hăinuţele. Când ai ceva mai mic în casă e greu să vezi ceva puţin mai mare tot mic.

Ieri admiram mânuţa lui Alfi. Ce mică şi delicată...

Şi atunci mi-am dat seama: Alfi are aproape 3 ani. Cu un an mai mult decât avea Dodo când s-a născut Alfi. Cu un an mai mult de când mânuţele lui Dodo nu mi-au mai părut mici.

Când eşti frate mai mare uneori părinții te văd mai mare decât eşti.

Bilanțul unei zile

Drumul până la Gara de Nord, aproximativ 30 minute, trenul face puţin peste o oră, cei 10 km până-n sat aproximativ 20 minute, deci în total două ore. Exceptând faptul că trebuie să mă trezesc la 7 ca să prind trenul de 9, ceea ce nu prea e plăcut într-o zi de sâmbătă când vinerea ai petrecut până târziu, abia aşteptam călătoria de azi. Şi nu numai că urma să-mi revăd bunica pe care n-o mai văzusem de prin toamnă, dar experiența din anii anteriori era favorabilă, ce relaxant era să stai pe un scaun la soare în timp ce copiii explorau curtea.

Începutul a fost promiţător. Nu am mai alergat prin tren de la un capăt la altul, drumul a fost chiar ok. Până am ajuns la explorat. Explorat care de data asta n-a mai fost o desfătare leneșă pentru însoțitori.

După escala la calculator de unde i-am luat cu forţa au urmat, în ordinea aleatoare a unui creier obosit: băgat lemne în sobă (din fericire în sobă nu era foc), scos apă din butoi cu recipientele de la baloane de săpun (schimbat haine şi confiscat recipiente), alergat pe scări (din fericire fără urmări), deschis fereastră, trântit galerie în cap (incredibil dar fără urmări), mers la cimitir unde au furat lumânări aprinse de la un mormânt şi au făcut un foc din conuri de brad (aici era cât pe ce), revenim la butoiul cu apă de unde au scos apă cu lopăţele de nisip (schimbat haine şi confiscat lopăţele), coborât în gârlă după apă (dar prinşi la timp, înainte să se ude), încuiat în casă (doar cel mare), vărsat soluţia de stropit din grădină, butoi cu apă, butoi cu apă, butoi cu apă... Din fericire au descoperit puţul când ne pregăteam de plecare, dar tare voiau să-l exploreze.

În concluzie, a fost o zi obositoare, cu mulţi peri albi, cu emoţii, de care într-o bună zi îmi voi aduce aminte cu plăcere, dar pe care azi aş vrea să n-o mai repet. Ştiu că e abia începutul, că aşa vor fi multe zile în viitor, că dacă au crescut e mai uşor în unele privinţe dar mult mai greu în altele. Şi mai ştiu că, deşi se mai bat şi se mai muşcă uneori, sunt fraţi şi sunt acolo unul pentru celălalt, o văd în alianţa lor, în cum se antrenează unul pe celălalt.

vineri, 21 martie 2014

Bobocel nu vrea la grădiniță

Fiecare dimineață era un chin pentru mama Gâscă. Lui Bobocel nu-i plăcea deloc la grădiniță, şi, prin urmare, refuza să se îmbrace şi să meargă.

- Vreau acasă! se alinta el.

Sătulă de atâtea proteste, joaca de-a "îmbracă-mă, eu mă dezbrac", mersul de melc şi negocierile de zi cu zi mama Gâscă îi permise lui Bobocel să rămână singur acasă.

- Va fi cea mai frumoasă zi din viața mea! anunţă Bobocel.

Rămas singur Bobocel nu mai putea de bucurie. Plănuia să se joace mult, să se uite la televizor la desene, să mănânce ciocolată şi înghețată pe săturate şi să facă o baie lungă cu multă apă.

Nu trecuse nici măcar o oră şi Bobocel epuizase toată lista lui. De jucării se plictisise, la televizor erau aceleaşi desene plictisitoare în reluare, baia n-avea niciun haz fără o mamă Gâscă îngrijorată de nivelul apei şi parcă-l durea şi burtica de la atâta ciocolată.

Bobocel se plictisea, ba începu să audă sunete ciudate, care-i făceau inima să se strângă. Să stea acasă singur nu era chiar atât de amuzant pe cât credea, era chiar plictisitor. Şi timpul trecea aşa de greu...

Şi iar zgomote ciudate. Bobocel se ascunse în dulap, printre hainele mamei. Parcă aici se simţea în siguranță. Lacrimile îi curgeau pe obraji, burtica îl durea, era speriat şi timpul parcă stătea pe loc.

- Dacă eram la grădiniță acum mă jucam în curte cu ceilalţi copii...

În sfârșit se făcu ora magică când mama Gâscă şi Bobocuţ intrată pe uşă. Bobocel ieşi din dulap şi se aruncă în braţele mamei sale.

- Ştii mami, până la urmă nu-i aşa de rău la grădiniță.

Mama Gâscă zâmbi. Ştia că de acum nu va mai avea probleme dimineaţa.

vineri, 28 februarie 2014

De ce? Nu stiu. Nu vreau!

Viata noastra se invarte intre cei 3 mari: "de ce?", "nu stiu", "nu vreau!". 


De ce ploua? De ce nu ninge? De ce e frig? De ce e soare? De ce se schimba sinele de tramvai? De ce mergem la gradinita? De ce nu mergem in parc? De ce e cerul albastru? De ce e noapte? De ce e zi? De ce avem nas? De ce avem mâini? De ce avem gură? De ce sunt mic? Atatea "de ce"-uri la care uneori nu stii ce sa răspunzi, la care alteori ai răspuns de atâtea ori, de ce, de ce, de ce...

"Nu stiu" e răspunsul la orice întrebare. Chiar si la cele la care stie sa răspundă. 

"Nu vreau!" apare cand il rogi sa facă ceva. Chiar dacă face.

Sunt cuvintele pe care le auzim zilnic, la nesfârșit, ca o melodie pe repeat. Obsedantă, dar plăcută auzului. Si sper sa tina cat mai mult, chiar daca nu am intotdeauna răspunsul potrivit.

miercuri, 12 februarie 2014

Febra

Te uiti inmarmurit la afisajul termometrolui. Stii ca are febra, i-ai simtit fruntea arzand, dar nu-ti imaginai...

Cand a facut 39? Acum cateva minute alerga ca una din capritele lui Heidi, si acum frige ca nisipul plajei intr-o zi fierbinte de vara.

Oare cand isi face antitermicul efectul? Pare ca l-ai pus de ore si fruntea copilului tau inca frige, nu sunt semne ca ar ceda. Daca n-ar fi iarna si n-ar avea frisoane l-ai impacheta in prosoape ude, dar asa doar strangi manuta mica si numeri minutele trecand, cu inima cat un purice. Timpul merge cu viteza melcului, si tu esti paralizat langa patul copilului tau. Si parca niciodata nu l-ai iubit atata, parca niciodata n-ai simtit cat de important e, cat de mult conteaza, nu la intensitatea asta, ca ai fi in stare sa dai orice pentru a-l vindeca intr-o secunda, orice!

Stii ca nu e ceva grav, altfel ai fi alergat acum cateva ore la cel mai apropiat spital. Stii ca poate astepta pana a doua zi dimineata cand vei merge la pediatru. Dar cumva nu reusesti sa adormi, ramai la capataiul lui, ascultandu-l cum respira, tresarind la fiecare gest, la fiecare suierat mai lung, la fiecare geamat. Stii ca maine, dupa vizita la doctor te asteapta o noua zi de munca, si cateva ore de somn, intre 2 doze de antitermic ar fi mai mult decat necesare. Dar cumva somnul a pierit si poti doar sa numeri minute in asteptarea diminetii.

Si intr-un final respiratia e normala, febra a cedat. Te linistesti, si  pentru o clipa zambesti. Doar pentru o clipa, pentru ca stii ca in curand fruntea lui va arde iarasi.

Apoi febra revine. Si imediat panica: mai e o ora pana sa-i poti da medicamentul. El arde langa tine, tu astepti neputincioasa, cu ochii pe ceas. Minute grele de asteptat, de neputinta, de disperare, de nesomn.

Dimineata iti aduce o reteta cu nume complicat, ceva banal, Dar care tie ti-a dat atatea emotii. Si-ti va mai da, ca lupta abia incepe.

vineri, 7 februarie 2014

Nervos si cuminte

Maia: Hai, sa-l dam pe Alfi cu crema in obraji.
Dodo: De ce?
Maia: Uite ce obraji rosii are.
Dodo: De ce sunt rosii? E nervos?

Maia (lauadand un Alfi care ajuta la strans de jucarii): Bravo! Alfi e cuminte ca strange jucarii.
Alfi priveste cum Maia aduna cuburi si le pune in cutie si concluzioneaza: Si Maia e cuminte!

vineri, 24 ianuarie 2014

Adunari

- 2 + 5 fac 7. La fel si 1 + 6.
- Dar 1 + 8?
- Nu stiu.
Nu stiu a devenit raspunsul universal, orice il intrebi el raspunde "nu stiu". "Nu stiu" si "de ce", cele doua mari descoperiri, nelipsite din orice conversatie.
Apoi, dupa ce-si priveste degetele raspunde cu mandrie:
- 9!

Ce-mi place sa-l privesc cum intinde si strange degetele ca sa socoteasca!

miercuri, 15 ianuarie 2014

Al doilea cascat

Dodo adoarme intotdeauna la al doilea cascat. Pijamale, stins lumina, casca o data, casca a doua oara, si gata, a adormit. Simplu?

Hm, nu prea. Pentru ca Dodo uraste somnul, pijamalele si tot ce tine de somn. Dintotdeauna a urat dormitul, de cand era mic cat un pet de cola la oferta de sarbatori. Pica frant dupa baia de la 20:30, se trezea dupa maxim o ora, si pana la 12-1 noaptea nu reuseai sa-l convingi sa adoarma. Pe vremea respectiva urmam cu sfintenie invataturile doctorilor, nu mi-a trecut prin cap sa-i mut baia la alta ora, poate i-as fi format un program de somn din timp. Si apoi noi nu suntem prea matinali, asa ca programul lui se potrivea cu al nostru, ca doar cine se culca tarziu se trezeste tarziu.

Cand a mai crescut avea deja un program ok: trezit la 9-10, masa de dimineata, plimbare in parc pana la 13-14, masa de pranz, somnul de dupa-masa pana la 17, plimbare in parc pana la 19, masa de seara, baie si culcare. Cand era cald masa se muta in parc sa stam cat mai mult afara, dar, cu mici exceptii asta a fost programul nostru pana la 1 an si 8 luni cand somnul de pranz a devenit un chin. Adormea foarte greu, dormea putin si se trezea in urlete, de parca il pacalise cineva sa adoarma. Apoi somnul de seara se muta incet-incet spre 12-1, ajunsesem sa stingem toate luminile din casa si sa ne prefacem ca dormim doar pentru a-l convinge sa incerce sa adoarma. Uneori reuseam, alteori statea la capul nostru, tragandu-ne de par, de urechi sau incercand sa ne faca sa ne trezim. Si-acum radem cand ne amintim de seara cand noi asteptam cu inima cat un purice sa vedem ce face, iar el si-a scuipat in palma si si-a lipit-o de capul meu.

La sfatul pediatrei am renuntat la somnul de pranz. O perioada a mers bine, adormea la 20-20:30, repede, incepuse sa adoarma singur, era minunat.

Dar... A urmat iar refuzul de a merge la culcare, adormitul foarte tarziu desi dimineata il trezeam devreme, un copil morocanos si o mama obosita. Am incercat diverse, chiar si siropuri de dormit, dar n-am avut succes. Il duceai la culcare si trebuia sa stai cu el, se invartea ca un titirez vreo 2-3 ore (da, se facea 10-11) si gasea intotdeauna cel mai stresant sunet sa te faca sa renunti. In fiecare seara alt sunet. Timp de 2-3 ore. Si tu acolo, numarand cand casca, stiind ca la al 2-lea cascat adoarme. Si incercand sa nu cazi in capcana sunetelor enervante, sperand sa nu explodezi.

Intr-o zi am zis gata, e nevoie de un program. Daca el nu stie ca somnul e important atunci trebuie invatat. Si am pus la cale urmatoarele:

1. La 20:30 toata lumea merge la culcare. Dar toata lumea. Asa ca daca nu reusiti sa convingeti jumatatea masculina sa stea linistit in pat timp de 1-2 ore, dati-i liber o perioada de 2 saptamani. Sala, inot, bere cu baietii, orice pentru liniste si intuneric. Altfel va fi greu sa convingeti un copil care nu vrea sa doarma sa stea in pat cand stie ca prin casa e cineva care nu doarme.

2. Introduceti treptat o rutina. Nu va merge din prima, vreo saptamana va urla intr-un colt ca nu vrea la culcare, dar incet-incet rutina va aparea. Aveti grija sa nu tina prea mult, 15-20 de minute sunt de ajuns pentru imbracatul pijamalelor, spalat pe dinti si o poveste.

3. Tineti cu dintii de program. O exceptie aduce alta, si in curand veti reveni la programul haotic. Oricat de mult va place filmul care abia a inceput la televizor, sau discutia cu prietenii veniti in vizita, somnul copilului e mai important.

Acum aici suntem. De vreo 2 luni. Momentul in care va merge singur la culcare pare inca departe, dar un copil care doarme suficient e un copil intelegator, asa ca suntem pe drumul cel bun.

De 5 ori

- E d-acolo? E d-acolo? E d-acolo? E d-acolo? E d-acolo?  intreaba Alfi cu o piesa de puzzle in mana.

- Se arunca? Se arunca? Se arunca? Se arunca? Se arunca? intreaba Alfi despre un servetel cu care tocmai s-a sters la gura. (Stie ca se arunca, vrea doar o confirmare).

- Unde e laptele meu? Unde e laptele meu? Unde e laptele meu? Unde e laptele meu? Unde e laptele meu? intreaba Alfi cand ii e somn.

Asa intreaba el, de 5 ori, cu aceeasi intonatie, 5 propozitii rostite identic, una dupa alta, ca un antrenament de tras cu pistolul. Si cumva te obisnuiesti asa de tare cu intrebarea inmultita cu 5, ca nu-ntelegi enervarea colegilor cand ii intrebi:

- Avem sedinta? Avem sedinta? Avem sedinta? Avem sedinta? Avem sedinta?

luni, 6 ianuarie 2014

Ganduri negre

"Daca iti trece prin cap vreun gand negru nu te arunca in fata metroului. Calatorii sunt nevinovati."

Dintr-o discutie intr-o frumoasa seara de vineri, asteptand un tren de calatori de vreo 30 de minute si intrebandu-ne care ar fi cauzele posibile pentru o intarziere asa de mare.

sâmbătă, 4 ianuarie 2014

Cand ...?

Nici n-ai ajuns bine la a treia intalnire, ca imediat apare intrebarea. De cele mai multe ori de fata cu el, ca doar in orice familie/cerc de prieteni exista o persoana binevoitoare:
- Auzi, dar voi cand faceti nunta?
Ce sa ne cunoastem mai bine, ce sa mai copilarim putin, intrebarea obsedanta e in urechea ta, o auzi zilnic de n-spe mii de ori.

Apare si momentul mult visat, in special de mame. Nici nu s-a uscat cerneala de pe certificatul de casatorie ca vine intrebarea cand:
- Da' un bebe cand faceti?
Ce sa calatorim putin, sa gustam viata-n doi, nu! Bebe! Acum! Ca abia atunci incepi sa traiesti.

Apare el, primul copil si-ti schimba viata complet. Nu mai stii cand e noapte, cand e zi, ce-i aia o masa, ce-i aia o zi de rasfat ca iar ploua cu intrebari:
- Da' un fratior sau o surioara? Cand?

Si sa zicem ca vine si numarul 2. Se nimereste ca numarul 2 sa faca pipi exact ca numarul 1. Te-ai consolat de multa vreme, chiar e mai misto asa, aceleasi hainute, vor avea mai multe in comun. Nici n-apuci sa nasti copilul ca apare intrebarea:
- Da' o fetita cand faci?

Eu m-am oprit la acest cand. Dar dac-ar fi sa urmeze o fetita sunt convinsa ca va spares un nou cand. Oare ce cand ar fi?

miercuri, 1 ianuarie 2014

Regele cumparaturilor

Iti place sa fii in centrul atentiei? Te plictiseste politetea? Vrei sa enervezi cel putin o persoana? Atunci citeste cele 6 reguli pentru o zi de neuitat la cumparaturi. O zi care te va transforma intr-un rege.

1. Parcheaza cat mai aproape de intrarea in magazin. Adica pe locul special pentru handicapati. Ca doar n-o fi sa mergi mai mult de 5 pasi.
Si apoi asta de fapt e locul smecherilor, handicapatii nu vin la cumparaturi.
Ce te faci insa daca toate locurile speciale sunt ocupate?
Simplu, parchezi cat mai aproape de magazin. Punct. Ce daca nu e marcat drept loc de parcare, doar nu era sa obosesti mergand.
Si ce daca ceilalti soferi abia au loc sa treaca? Pot oricand sa intoarca, nu e ca si cum tu le-ai fi blocat calea.

2. Nu pierde vremea la cozi.
Romanii astia nu stiu sa evolueze, au ramas la coada comunista. Coada e expirata, prin urmare fugi la cel mai apropiat cantar si tranteste-ti punga cu legume. Ignora-i pe fraierii care asteptau linistiti la coada, daca au rabdare sa mai stea la coada inseamna ca au destul bun simt sa nu protesteze. Daca protesteaza sigur sunt invidiosi pe tine.
Da, oare care era codul? Scoate-ti telefonul si sun-o pe nevasta-ta sa-ti spuna codul de la ardei, ca l-ai uitat.
Ha! Individa din spatele tau isi da ochii peste cap, sigur e invidioasa pe telefonul tau. Lasa sa astepte, invidioasa fraiera, te pomenesti ca asta stie codul la ardei.

3. E ok sa te razgandesti.
Daca ai luat un produs, sa zicem un peste mare, si-ti aduci aminte pana la iesire ca nu-ti place pestele, ca e plin de oase, lasa-l pe cel mai apropiat raft, de exemplu la jucarii. Hahaha, ce nostim arata crapul printre ursuletii de plus, merita o poza. Chiar arata a jucarie, cat le va lua fraierilor sa-l gaseasca aici?

4. Caruciorul tau poate fi parcat oriunde. La fel ca si masina. Doar n-o sa te chinui sa-l asezi intr-un colt retras cat tu cauti marca de bere favorita. Aia care n-au loc de tine pot merge pe culoarul de alaturi. Ce, doar n-o fi asta singurul culoar din magazin.

5. Produsele sunt facute pentru a fi gustate. Doar n-o sa cumperi iaurt cu fructe daca nu e bun. Desfa o cutie si gusta. Iti place atunci cumpara. Nu-ti place, cauta alta marca. Cutia desfacuta se lasa pe raft, doar n-o sa cumperi ceva desfacut.

6. Aseaza-te la casa rezervata pentru handicapati, femei insarcinate si pentru tine.
Se nimereste una cu burta mare dupa tine? Sa astepte, ca doar n-o naste chiar acum. Si daca n-are voie in picioare ce-o cauta in magazin? Sa stea acasa daca-i delicata.

PS: Acesta este un pamflet si trebuie tratat ca atare. Orice asemanare cu idiotii din viata de zi cu zi este intamplatoare. Si se intampla zilnic.