Copilul împlinise 2 ani şi încă nu vorbea. Până de curând era copilul-precoce, primul în toate, dar de o perioadă lungă nu mai învăţa nimic nou. Copilul-precoce care la 6 luni o pornise de-a buşilea, copilul-precoce care la 9 luni plecase în picioare, copilul - precoce care la 11 luni făcea la oliţă devenise copilul-problemă care nu vorbea, copilul-problemă care împingea, muşca şi lovea alţi copii, copilul-problemă care se trântea pe jos şi urla, strângând lumea în jur ca la urs.
Îngrijorată, mama l-a dus la un doctor. Şi nu orice doctor, ci unul renumit, cu mare experienţă în domeniu. Genul de doctor care recunoştea autismul de la distanță, recunoscut în domeniu.
Doctorul i-a pus diverse întrebări, de la naştere până-n prezent, a comunicat, el ştie cum, cu copilul, apoi a trimis-o acasă, că totul e bine. Nu înainte de a încerca să-i explice pe înţelesul ei de ce copiii din ziua de azi vorbesc mai greu, de volumul de informaţii cu care-i bombardăm de la naştere, de cum ştiu ei de la vârste fragede să facă lucruri de care noi n-aveam habar nici în adolescență.
S-a dus acasă încântată. Copilul ei nu vorbea pentru că ştia prea multe. Şi o vreme a fost împăcată, copilul ei era bine. Doar că, uneori se uita la alţi copii, şi ei vorbeau, unii spuneau deja poezii, iar al ei încă nimic.
Aşa că a căutat un alt doctor, cunoscut şi mult lăudat. A reuşit să ajungă şi la el, ce uşă nu deschide disperarea unei mame? Şi acesta a reuşit să comunice cu copilul, şi acesta i-a zis că totul e în regulă, că va veni şi ziua în care-şi va dori să tacă. I-a explicat cu răbdare multe, părea totul atât de logic, încât s-a mai liniştit o perioadă.
Au urmat şi alţi doctori, şi alte păreri. La fiecare consultaţie copilul colabora, părea un copil normal, iar ea părea nebună că-l duce peste tot. Dar poate înţelege cineva ce-i în sufletul unei mame când vede şi simte că are un copil diferit, special? Când copilul tău stă în aceeaşi încăpere şi pare să nu-şi dea seama că tu exişti, că eşti mama lui? Când îţi respinge îmbrăţişările, privirea, mâna?
A aflat apoi de terapia ABA. A văzut copii care au fost ca al ei şi acum nu mai erau, şi a decis să încerce. A fost mult de muncă, au fost mulţi bani, dar erau progrese, copilul vorbea, o recunoştea, era normal. Sigur, mai erau diferenţe, încă nu vorbea clar, încă nu se juca cu alţi copii, dar vorbea, colabora la terapie, era "recuperabil".
A trecut încă un an. Copilul era ok, progresele erau mari, ar fi trebuit să fie liniştită, era pe drumul cel bun. Dar a mai vrut o opinie, un doctor. A căutat şi tot căutat până a găsit unul, un cel mai bun în domeniu. A dus, de data asta un copil care vorbea la consultaţie şi a primit la schimb un diagnostic. În sfârșit avea un răspuns, o dovadă că nu era ea cea nebună, că era ceva în neregulă cu copilul ei, şi ea era o mamă bună, simţise asta.
Povestea de mai sus e reală. Şi e povestea a două mame, care nu se cunosc între ele, care au avut acelaşi drum, aceeaşi disperare în a obţine un diagnostic. La amândouă m-a surprins cât de încântate erau de cel care a pus diagnosticul, cum povesteau de supra-specializările doctorului, de priceperea lui, uitând cumva că şi ceilalţi doctori vizitaţi aveau la fel de multe specializări şi experiență.
Cunosc copiii. Îmi par copii normali, cu aceleaşi crize de furie ca şi ceilalţi copii, cu aceleaşi manifestări. Copii care au talente şi lipsuri, copii obişnuiţi.
Poate în cazul lor diagnosticul se pune mai târziu, nu ştiu. Poate chiar au probleme, nu stau cu ei 24 de ore pe zi.
Dar când un doctor (sau mai mulţi) îţi spune (spun) că ai un copil normal, obişnuit, iar un alt doctor îţi spune că ai un copil special, ce doctor crezi? Oare, nu cumva, dorința de a avea un copil extraordinar ne face, ca în cazul în care avem doar un copil normal să căutam o scuză?
E doar o idee, poate în viitor voi căuta şi eu cu disperare un diagnostic. Poate în viitor. Dar acum aleg să cred într-un singur doctor, aleg să cred că am un copil normal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu