Nu-ţi scriu ca să mă plâng de condiţii, deşi tare greu mi-a fost să mă-ngrămădesc în pătuţul de 1,20 m lungime alături de un copil de 3 ani. Înţeleg că spaţiul e mic şi copii bolnavi sunt mulţi, bine că m-ai lăsat să stau cu el.
Nu mă plâng nici de o toaletă la 6 saloane, bine că a fost curat şi nu foarte aglomerat.
Nu mă plâng nici de mâncare, bine că am avut un frigider şi pe cineva care să ne-aducă tot ce-am avut nevoie (da, că lista a fost lungă).
Dar aş fi vrut să fiu lângă copilul meu când i-ai pus branula. Să-i zic că nu doare, că e un robinet prin care se bagă medicamentele care-l vor face bine, că va înţepa puţin, ca o pişcătură de ţânţar dar apoi va trece şi nici n-o va mai simţi acolo. Că sunt lângă el, cum am fost din prima zi şi cum voi fi mult timp de-acum înainte. Dar nu mi-ai permis, m-ai ţinut pe hol în timp ce el plângea după mine, i-ai ascultat indiferent urletele de copil speriat, m-ai privit nepăsător cum tremuram aşteptând.
Aş fi vrut ca în prima seară, când îl durea, să fi fost acolo cineva care să-l poată ajuta în caz de mai rău. O doză de Nurofen puteam să-i dau şi eu acasă.
Aş fi vrut să nu existe atâtea reguli, neînţelese de mine ca adult, darămite de un copil mic. De ce nu e voie să te uiţi pe geam? De ce nu e voie să te uiţi la televizor? De ce nu e voie în curte (dacă nu are febră, evident)? De ce nu au voie vizitatori?
Aş fi vrut să-mi explici, de ce ne ţii atâtea zile în spital, de ce torni antibiotic într-un copil cu analize bune, fără febră, vioi, fără semnale de alarmă. Aş fi vrut să ştiu de ce nu i-ai făcut investigaţii mai multe sau poate o ecografie unde trebuie.
Şi nu în ultimul rând aş fi vrut să fi fost mai puţine observaţii, mai puţine cuvinte răstite şi mai multă înţelegere. Eu am fost politicoasă, am fost drăguță, de ce nu mi-ai răspuns la fel?
Te las acum, spitalule, sper doar să nu ne revedem prea curând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu