marți, 30 septembrie 2014

Faliment?

- Asta e banca ta? mă-ntreabă Alfi într-o seară, pe când veneam de la plimbare.
- Da mama, dar trebuie să mă mut la alta.
- De ce? A dat faliment?
Mă apucă râsul. Are puţin peste 3 ani, habar n-am de unde ştie cuvântul ăsta. Auzi la el, faliment.

joi, 25 septembrie 2014

În autobuz

Eroii următoarei scenete sunt un domn puţin într-o ureche, că nu mirosea a alcool şi un macho tip sală, îmbrăcat într-un trening roşu.

Pe domnul într-o ureche era imposibil să nu-l remarci. Intra în vorbă cu lumea din autobuz de parcă i-ar fi fost vechi prieteni, povestea tare, fără cap şi coadă, sărea în ochi imediat.

Treningul roşu era şi el uşor de remarcat. În primul rând pentru treningul roşu pe care scria mare Adidas, să nu cumva să nu observi firma. Era lucrat omu, probabil petrecuse mult la sală şi se învârtea prin faţa uşii din spate de parcă defila pe un podium.

Domnul într-o ureche se apropie de uşă. Urma să coboare la prima staţie, treningul roşu stătea în uşă de vorbă cu un om obişnuit.

- Ce stadion e ăsta? întreabă domnul într-o ureche. Lia Manoliu?!

Părea că şi-a răspuns singur, dar treningul roşu ţine să-l corecteze dispreţuitor.
- Cum să fie Lia Manoliu? Lia Manoliu e în Pantelimon.
- Domnule, aşa mi-a zis nevasta mea, că Lia Manoliu e pe lângă Caşin.
- Da, şi te pomeneşti că staţia care urmează e Gara Băneasa.
- Cum să urmeze domnule Gara Băneasa. Mă-nveţi dumneata pe mine Bucureştiul?

Între timp autobuzul trece de stadion şi domnul într-o ureche vede numele stadionului, care clar nu era Lia Manoliu. Anunţă tare:
- E stadionul de rugby!

Nu aud replica treningului roşu, dar probabil conţine şi un "băi", că domnul într-o ureche se aprinde:
- Nu mă lua cu băi domnule, că nu sunt băi. Băi sunt la Felix, la Herculane.

Autobuzul ajunge în staţie şi domnul într-o ureche coboară. Treningul roşu e puţin nelămurit, încă procesează, nu-şi dă seama dacă a fost jignitor. Se uită spre omul obişnuit, aşteptând o confirmare. Omul obişnuit zâmbeşte.

- Îl bat? întreabă treningul roşu.

Omul într-o ureche stă în staţie şi comentează:
- Eu mi-am servit patria! Nu v-am vorbit stând jos. Eu mi-am servit patria, tu ce ai făcut?

Uşile autobuzului se închid, tocmai când treningul roşu decide să-l bată. Se decide greu treningul roşu, dar şi când se decide... Acum vrea să coboare la prima, să ia taxiul şi să-l caute. E nervos, mai scapă câte o ameninţare printre dinţi. Lângă el omul obişnuit zâmbeşte.

Că suntem un popor de oameni nervoşi, o văd în fiecare zi în drum spre muncă. Înghesuială, împins, ceartă, uneori cuvinte grele, te obişnuieşti repede. Dar că o discuție din autobuz ar putea ajunge uşor la bătaie, nu mi-am imaginat.

joi, 18 septembrie 2014

Lista pentru spital

Până de curând nu prea am avut probleme. Se mai îmbolnăvea unul din copii, mergeam la doctor, primeam reţeta cu tratamentul salvator şi reveneam în confortul căsuţei noastre.

Au fost şi urgenţe, febră mare, capete sparte, dar de fiecare dată am scăpat uşor. Până în ziua ganglionului umflat, când un doctor ne-a oprit la spital.

M-am trezit în salon, priveam buimacă în jur şi nu ştiam ce să cer, de ce am nevoie. Ce oferă spitalul şi ce nu. Şi pe parcursul a 4 ore de aşteptare am făcut atâtea liste, am adăugat şi şters şi iar am adăugat şi şters, iar la final am obţinut asta, nu multe, să pot să le strâng într-un rucsac, dar suficiente să ne ajungă pentru câteva zile.

Haine de schimb (pe zi):
- 2-3 tricouri
- 2-3 perechi pantaloni de schimb
- 4-5 scutece
În spital era foarte cald iar pe salteaua îmbrăcată în muşama se transpira îngrozitor, aşa că trebuia să schimb copilul des. Aveam noroc că zilnic trecea cineva pe la noi să ne schimbe hainele, nu aveam voie să întindem la uscat rufele pe calorifer şi nici să depozităm bagaj în cameră, doar ce încăpea în noptieră şi în micuţul dulăpior cu cheie de pe hol.
Pentru mine a fost suficient un schimb de haine pe zi, din fericire baia avea şi duş. Haine comode, se înţelege.

- pastă de dinţi plus periuţă
- săpun (nu era întotdeauna la baie)
- hârtie igienică (nu era deloc la baie)
- prosop de corp
- prosop de mâini
- şerveţele umede

- cearceaf (de învelit, sau în cazul în care se udă cel pe care-l primiţi la internare, e foarte greu să primiţi altul în loc)
- papuci uşor de încălţat, mai ales cei pentru copii

- farfurie
- castron de ciorbă
- tacâmuri
- cană
- mâncarea preferată a copilului, va fi greu să-l convingeţi să mănânce din cea de spital
- lapte, iaurt şi fructe
- apă plată (multă)

- jucării pentru copil, să-l puteţi ţine liniştit. Aveţi grijă să fie uşor de dezinfectat, că doar le luaţi acasă
- un laptop pe care să vadă desene animate sau o tabletă pe care să se joace ajută enorm

E posibil să plătiţi o taxă de aparţinător, la spitalul la care am fost era 14,5 lei pe zi, deci nu uitaţi portofelul acasă (deşi acesta ar fi primul pe listă când vine vorba de spital).

Şi în final nu uitaţi de răbdare vor fi atâtea reguli, atâtea nu-uri, se va ţipa, vi se va face observaţie din orice, în plus somnul va fi insuficient şi incomod, copilul va fi ţâfnos şi răsfăţat, va trebui multă răbdare.

luni, 15 septembrie 2014

Dragă spitalule,

Nu-ţi scriu ca să mă plâng de condiţii, deşi tare greu mi-a fost să mă-ngrămădesc în pătuţul de 1,20 m lungime alături de un copil de 3 ani. Înţeleg că spaţiul e mic şi copii bolnavi sunt mulţi, bine că m-ai lăsat să stau cu el.

Nu mă plâng nici de o toaletă la 6 saloane, bine că a fost curat şi nu foarte aglomerat.

Nu mă plâng nici de mâncare, bine că am avut un frigider şi pe cineva care să ne-aducă tot ce-am avut nevoie (da, că lista a fost lungă).

Dar aş fi vrut să fiu lângă copilul meu când i-ai pus branula. Să-i zic că nu doare, că e un robinet prin care se bagă medicamentele care-l vor face bine, că va înţepa puţin, ca o pişcătură de ţânţar dar apoi va trece şi nici n-o va mai simţi acolo. Că sunt lângă el, cum am fost din prima zi şi cum voi fi mult timp de-acum înainte. Dar nu mi-ai permis, m-ai ţinut pe hol în timp ce el plângea după mine, i-ai ascultat indiferent urletele de copil speriat, m-ai privit nepăsător cum tremuram aşteptând.

Aş fi vrut ca în prima seară, când îl durea, să fi fost acolo cineva care să-l poată ajuta în caz de mai rău. O doză de Nurofen puteam să-i dau şi eu acasă.

Aş fi vrut să nu existe atâtea reguli, neînţelese de mine ca adult, darămite de un copil mic. De ce nu e voie să te uiţi pe geam? De ce nu e voie să te uiţi la televizor? De ce nu e voie în curte (dacă nu are febră, evident)? De ce nu au voie vizitatori? 

Aş fi vrut să-mi explici, de ce ne ţii atâtea zile în spital, de ce torni antibiotic într-un copil cu analize bune, fără febră, vioi, fără semnale de alarmă. Aş fi vrut să ştiu de ce nu i-ai făcut investigaţii mai multe sau poate o ecografie unde trebuie.

Şi nu în ultimul rând aş fi vrut să fi fost mai puţine observaţii, mai puţine cuvinte răstite şi mai multă înţelegere. Eu am fost politicoasă, am fost drăguță, de ce nu mi-ai răspuns la fel?

Te las acum, spitalule, sper doar să nu ne revedem prea curând.

joi, 4 septembrie 2014

Curtea domnească de la Brebu

Nu credeam că atât de aproape de Bucureşti, cam două ore cu maşina, găseşti ceva atât de frumos. Ne-am oprit pentru puţin, dar mi-am promis să revin, să stau sub meri şi să ascult lacul, să alerg prin livada întinsă şi să urc iar treptele domneşti. Să-mi privesc copiii zburdând fără griji în aerul curat.

Iar cu 2 lei de copil, 4 lei de elev şi pensionar şi 8 lei de adult poţi vizita cele 8 camere pline cu comori, 2 ale expoziției temporare şi 6 ale expoziției permanente.