Eram prin facultate, anul 3 parcă. Veneam spre casă, am mers o bucată din drum pe jos şi mă oprisem în staţie la Moşilor, de unde puteam lua orice. Orice venea din faţă, cu excepţia lui 66 care face stânga pe Moşilor.
Era seară. Pe marginea trotuarului, priveam înspre Armenească. O bătrânică vine lângă mine şi mă roagă să-i spun ce număr are troleibuzul ce se vede. Eu nu răspund încă, şi nu pentru că n-aş fi politicoasă, Doamne fereşte, dar încă nu vedeam troilebuzul menţionat. Ceva lumini în zare care vin încet, şi iată, iau forma unui troilebuz.
- A, e 66, nu e bun! declară bătrânica ochi de şoim.
Mai are rost să menţionez că eu nu am văzut numărul troleibuzului la distanţa aceea?
Şi uite aşa mă prezint la oftalmolog, convinsă că nu e mare lucru. Adică erau tablele din facultate la care nu prea vedeam nici din prima bancă, dar cine reuşea să descifreze ceva pe verzuiul acela spălăcit? Şi mai era şi ziua aceea la terasă, când confundasem o colegă cu care nu vorbeam cu o prietenă bună şi alergasem la masa ei să o salut, dar deh, unii oameni mai merită o şansă, pot zice că a fost o confuzie bună. Şi acum asta cu troleibuzul, dar o fi fost oboseala.
Şi uite-aşa mă pomenesc cu ochelarii aceia ciudaţi agăţaţi de urechi, iar doctorul schimba lentilă după lentilă şi eu tot nu reuşeam să citesc literele de pe al doilea rând de jos. S-a oprit undeva în jur de 2.
Morala acestei poveşti? Controlează-ţi ochii periodic. Sau măcar de la primul semn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu