miercuri, 26 martie 2014

Hoţul de întrebări

Eu: Ce-ai mâncat azi?
Alfi: Nimic. De ce n-am mâncat nimic?
Da, asta era întrebarea mea...

sâmbătă, 22 martie 2014

Mare/mic

Dodo avea puţin sub 2 ani când a apărut Alfi. Era încă mic, dar dintr-o dată a părut mare, era imens pe lângă cei 47 centimetri.

De atunci nu i-am mai admirat mânuţele, picioarele, hăinuţele. Când ai ceva mai mic în casă e greu să vezi ceva puţin mai mare tot mic.

Ieri admiram mânuţa lui Alfi. Ce mică şi delicată...

Şi atunci mi-am dat seama: Alfi are aproape 3 ani. Cu un an mai mult decât avea Dodo când s-a născut Alfi. Cu un an mai mult de când mânuţele lui Dodo nu mi-au mai părut mici.

Când eşti frate mai mare uneori părinții te văd mai mare decât eşti.

Bilanțul unei zile

Drumul până la Gara de Nord, aproximativ 30 minute, trenul face puţin peste o oră, cei 10 km până-n sat aproximativ 20 minute, deci în total două ore. Exceptând faptul că trebuie să mă trezesc la 7 ca să prind trenul de 9, ceea ce nu prea e plăcut într-o zi de sâmbătă când vinerea ai petrecut până târziu, abia aşteptam călătoria de azi. Şi nu numai că urma să-mi revăd bunica pe care n-o mai văzusem de prin toamnă, dar experiența din anii anteriori era favorabilă, ce relaxant era să stai pe un scaun la soare în timp ce copiii explorau curtea.

Începutul a fost promiţător. Nu am mai alergat prin tren de la un capăt la altul, drumul a fost chiar ok. Până am ajuns la explorat. Explorat care de data asta n-a mai fost o desfătare leneșă pentru însoțitori.

După escala la calculator de unde i-am luat cu forţa au urmat, în ordinea aleatoare a unui creier obosit: băgat lemne în sobă (din fericire în sobă nu era foc), scos apă din butoi cu recipientele de la baloane de săpun (schimbat haine şi confiscat recipiente), alergat pe scări (din fericire fără urmări), deschis fereastră, trântit galerie în cap (incredibil dar fără urmări), mers la cimitir unde au furat lumânări aprinse de la un mormânt şi au făcut un foc din conuri de brad (aici era cât pe ce), revenim la butoiul cu apă de unde au scos apă cu lopăţele de nisip (schimbat haine şi confiscat lopăţele), coborât în gârlă după apă (dar prinşi la timp, înainte să se ude), încuiat în casă (doar cel mare), vărsat soluţia de stropit din grădină, butoi cu apă, butoi cu apă, butoi cu apă... Din fericire au descoperit puţul când ne pregăteam de plecare, dar tare voiau să-l exploreze.

În concluzie, a fost o zi obositoare, cu mulţi peri albi, cu emoţii, de care într-o bună zi îmi voi aduce aminte cu plăcere, dar pe care azi aş vrea să n-o mai repet. Ştiu că e abia începutul, că aşa vor fi multe zile în viitor, că dacă au crescut e mai uşor în unele privinţe dar mult mai greu în altele. Şi mai ştiu că, deşi se mai bat şi se mai muşcă uneori, sunt fraţi şi sunt acolo unul pentru celălalt, o văd în alianţa lor, în cum se antrenează unul pe celălalt.

vineri, 21 martie 2014

Bobocel nu vrea la grădiniță

Fiecare dimineață era un chin pentru mama Gâscă. Lui Bobocel nu-i plăcea deloc la grădiniță, şi, prin urmare, refuza să se îmbrace şi să meargă.

- Vreau acasă! se alinta el.

Sătulă de atâtea proteste, joaca de-a "îmbracă-mă, eu mă dezbrac", mersul de melc şi negocierile de zi cu zi mama Gâscă îi permise lui Bobocel să rămână singur acasă.

- Va fi cea mai frumoasă zi din viața mea! anunţă Bobocel.

Rămas singur Bobocel nu mai putea de bucurie. Plănuia să se joace mult, să se uite la televizor la desene, să mănânce ciocolată şi înghețată pe săturate şi să facă o baie lungă cu multă apă.

Nu trecuse nici măcar o oră şi Bobocel epuizase toată lista lui. De jucării se plictisise, la televizor erau aceleaşi desene plictisitoare în reluare, baia n-avea niciun haz fără o mamă Gâscă îngrijorată de nivelul apei şi parcă-l durea şi burtica de la atâta ciocolată.

Bobocel se plictisea, ba începu să audă sunete ciudate, care-i făceau inima să se strângă. Să stea acasă singur nu era chiar atât de amuzant pe cât credea, era chiar plictisitor. Şi timpul trecea aşa de greu...

Şi iar zgomote ciudate. Bobocel se ascunse în dulap, printre hainele mamei. Parcă aici se simţea în siguranță. Lacrimile îi curgeau pe obraji, burtica îl durea, era speriat şi timpul parcă stătea pe loc.

- Dacă eram la grădiniță acum mă jucam în curte cu ceilalţi copii...

În sfârșit se făcu ora magică când mama Gâscă şi Bobocuţ intrată pe uşă. Bobocel ieşi din dulap şi se aruncă în braţele mamei sale.

- Ştii mami, până la urmă nu-i aşa de rău la grădiniță.

Mama Gâscă zâmbi. Ştia că de acum nu va mai avea probleme dimineaţa.