joi, 26 februarie 2015

Donează 1 leu

Recunosc, n-am citit prea multe despre oamenii implicaţi în proiect, cine sunt şi ce vor să facă. Nu m-au convins cu planuri de afaceri şi chart-uri frumoase. M-au convins doar cu îndemnul lor, să adunăm mulţi câte puţin din puţinul nostru şi să facem ceva util. Ceva de care avem neapărată nevoie, ceva ce n-ar trebui să lipsească dintr-o ţară europeană. De fapt, din nicio ţară.

Am cunoscut oameni disperaţi în încercarea de a strânge la timp suma necesară unui tratament în altă ţară, am văzut lupta cu timpul, disperarea că nu vor reuşi la timp, ţârâita cu care vin bănuţii. M-am bucurat pentru ei când au reuşit să câştige prima luptă, cea financiară, deşi greul abia începea, deşi pierduseră deja timp preţios atât de necesar în lupta cea mare. Această primă luptă, deşi greu câştigată lăsa un gust tare amar. Ce bine-ar fi fost să avem şi noi un spital încăpător, dotat cu tot ce e nevoie, unde să se poată trata toţi oamenii, să nu mai fie nevoie de strâns de bani, să poţi începe tratamentul cât mai repede...

Dar dacă statul nu poate şi nu vrea să construiască un spital de care avem atâta nevoie, noi de ce nu putem? Da, întrebarea asta m-a măcinat mult timp, dar eu-s mai comodă din fire, am idei multe, mai greu cu pusul în practică.

Iată însă că au apărut oameni minunaţi, capabili să-şi sacrifice timpul, să lupte pentru acest proiect frumos. Oameni care cer doar 1 leu.

Eu mi-am propus să-i ajut, pentru început voi dona 1 leu pe zi.

Puteţi afla mai multe pe site-ul proiectului: www.1leu.org

luni, 16 februarie 2015

Un drum de neuitat pe Valea Prahovei

Se anunţau 3 zile libere, era Sfânta Maria. Copiii trecuseră printr-un episod de pneuomonie în mijlocul verii, marea era interzisă, aşa că ne hotărâm să pornim spre munte, să scoatem copiii la o gură de aer curat şi să ne relaxăm şi noi în mijlocul naturii.

Voiam munte, uşor de ajuns şi să nu fie prea departe de un spital, aşa că am ales Predeal-ul. Deh, nefericita de mine, habar n-avea ce înseamnă un weekend pe Valea Prahovei. Citisem eu ceva articole nostime pe Times New Roman, văzusem ceva reportaje pe la televizor în legătură cu mersul în coloană spre munte, dar credeam că e şi ceva exagerare.

Cum mă trezisem cu doar o săptămână înainte nu prea aveam multe opţiuni de cazare. Am ales prin booking.com Casa bunicii din Predeal, părea perfectă din toate punctele de vedere. După 2 zile dădusem peste câteva poveşti nu prea drăguțe despre această pensiune, dar erau atâtea review-uri bune, clar mie nu mi se va întâmpla.

Bun, vine şi ziua mult aşteptată. Noi nu suntem prea matinali, aşa că pe la 12 plecăm de acasă. Fiind vorba de un drum scurt nu m-am pregătit cu gustări şi altele, aveam să ajungem repede. Pe la Ploiești mă sună o prietenă, să mă întrebe de trafic. Cu o seară înainte ea prinsese bară la bară de la Ploiești (norocul ei că nu mergea prea departe). În faţa noastră un drum liber, ce mai, ne felicităm pentru ora aleasă.

Abia trecem de Câmpina şi circulaţia devine greoaie. La început nu înţelegem ce se întâmplă, probabil se lucrează pe undeva. După ceva drum, mai mult stat decât mers dăm şi de ceva muncitori; dar imediat ce trecem de porţiunea în lucru încă se merge în ritmul acela lent. Dacă aşa se circulă până la Predeal? Gândul ne sperie, dar pare imposibil. Cum să se circule în halul ăsta până la Predeal?

Dodo se plictiseşte, nu mai vrea în scaun. Îi permit să-şi scoată centura, doar stăm pe loc. Iar atunci când mergem nu depăşim 5 kilometri la oră.

Intrăm în Comarnic, deja parcă simţim că mergem. Copilul trece în scaun, îi punem centura şi pornim.

Ieşim din Comarnic, iar se stă. Ne întrebăm iar dacă n-ar fi mai bine să întoarcem şi să încercăm prin Cheia. Dar de fiecare dată când ziceam gata, hai să întoarcem, drumul părea să se elibereze şi coloana de maşini se punea în mişcare. Cum să întoarcem?

La 16 traversam Sinaia la pas. Mi-era ciudă că alesesem Predeal-ul, părea atât de departe.

- Ce-ar fi să rămânem aici? vine întrebarea soţului
- Şi rezervarea? întreb eu, sperând că nu mi se simte dezamăgirea din glas.
- Ne mai aşteaptă? Sună-i.

Refuz iar să sun. E rezervare prin booking, e garantată. Sunt şi puţin nervoasă, că tot insistă pe sunat, e a 5-a oară când îmi zice.

Traversăm Sinaia la pas. Viteză mică, ne întrec şi melcii. E clar, ideea lui Turbo, melcul de se ia la întrecere cu maşini rapide i-a venit cuiva prins într-o coloană pe Valea Prahovei.

Buşteni! Nu mai e mult. Se circulă la fel de greu, avem timp să admirăm fiecare clădire de pe drum, dar cumva nu mai pare atât de mult. E ora 6, suntem pe drum de 6 ore, nemâncaţi, obosiţi, dar aerul (mai) curat şi mai rece ne dă speranţe.

Ajungem în Predeal. Drumul e dintr-o dată mai liber, parcă cineva a furat 90% din maşini. N-avem timp să ne bucurăm, am ajuns la pensiune, e chiar la intrare. Las copiii cu soţul în maşină şi fug să fac check-in-ul.

Şi, surpriză! Rezervarea mea nu există. Adică exista în aplicaţia de pe telefon, doar că în camera rezervată de mine s-a cazat altcineva. Şi e vina mea, mi s-a trimis un e-mail în care eram anunțată că nu mai au camera şi mă rugau să anulez rezervarea. Evident că mă enervez, dar cumva situaţia devine de-a dreptul amuzantă, mai să mă bufnească râsul: ei se scuzau frumos, că n-au vrut să mă deranjeze, că o fi, că o păţi, că mai au o cameră liberă, nu-mi place? (nu-mi place, prea mică să cazezi 2 adulţi şi 2 copii), că la următoarea rezervare voi avea reducere, că trebuie musai să vizitez pensiunea, şi în timpul ăsta mă alergau pe scări să-mi prezinte curtea din spate şi salonul de nu ştiu unde, eu obosită şi neînţelegând mare lucru, ei fericiţi de parcă eram ruda săracă venită să le viziteze casa nou cumpărată.

Mda, mă întorc spăşită la maşină şi la acel "ţi-am zis eu să...". Şi începe ... goana, adică opritul din poartă în poartă în căutarea unei camere amărâte să ne petrecem şi noi vacanța. Nu, booking-ul nu era de folos, mai erau disponibile doar camere la preţuri foarte mari, aşa că speram să găsim o pensiune mai necunoscută internetului. Şi am umblat din poartă în poartă, de câteva ori ne-am mai abătut şi din drum, am găsit locuri frumoase, dar nimic liber. Ba în câteva locuri oamenii abia se abţineau să nu-mi râdă în faţă. Deh, nu eram nici prima şi nici ultima nefericită în căutarea unui loc de dormit pentru noaptea aceea aglomerată.

Şi în sfârșit am găsit, aproape de Braşov, în Timişul de Jos, hotelul All Times. Doar pentru o noapte, dar bună şi aia. Apartament cu mic dejun inclus, 160 de lei. Cazarea ok: curat, cameră mare, încă o cameră mică fără uşă unde mai găseai un pat de o persoană, să stăm comod toţi 4. În spatele hotelului era ditamai pajiştea, mărginită de o apă curgătoare, iar între hotel şi DN1 se aflau 2 terenuri acoperite de fotbal, aşa că era linişte. Mic dejun nu prea bogat, cafeaua se plătea separat, dar pentru noi a fost cazarea perfectă. Doar o căutasem mult.

Seara am mâncat la singura pensiune din apropiere care avea restaurant. O oră cât am stat acolo au oprit multe maşini, şi dinspre Predeal şi dinspre Braşov. Toţi în căutare de cazare. Chelnerul abia se abţinea din râs când mai oprea câte o maşină. Probabil e amuzant să vezi puhoiul ăsta de oameni revărsându-se spre munte, mulţi neavând un loc de stat peste noapte. Dar disperarea aia de nu ştii unde să mai încerci, ce să faci şi unde să te mai îndrepţi, tare greu e să fii fără cazare când se apropie noaptea.

Sâmbăta am petrecut-o în Brașov, un loc ce ne place mult. Am urcat pe Tâmpa cu telecabina, ne-am relaxat lângă fântâna din Piaţa Sfatului, loc atât de adorat de copii, am mai dat câteva ture pe străduţe cu terase, şi spre seară am plecat spre casă. Nu mai doream să stăm încă o noapte şi să pierdem o zi pe drum, şi tare bine a fost să revedem București-ul nostru fierbinte şi liber.

miercuri, 11 februarie 2015

3 zile în Mamaia

2014 a trecut prea repede. Am avut multe pe cap, când aveam inspiraţie nu aveam timp, când aveam timp nu aveam inspiraţie, şi iată că s-au strâns multe de povestit. O să încerc să recuperez, dar să nu vă mire poveştile despre soare şi cald în zilele friguroase de iarnă.

Era început de vară şi se anunţau 3 zile libere, toată lumea în jurul meu făcea planuri de ieşit din București, aşa că m-a apucat şi pe mine dorul de ducă. Nu ştiam cum va fi vremea, aşa că am ales Mamaia: dacă aveam noroc de vreme bună aveam plaja la o aruncătură de băţ, dacă vremea urma să fie capricioasă atunci Constanţa nu era prea departe şi sigur găseam noi ceva de făcut.

Mă pun eu pe căutat. Opţiuni nu prea grozave, preţuri mari, review-uri proaste. Am ales într-un final hotel Casino. Chiar pe plajă, aproape de capătul telegondolei, din poze părea ok, note nu avea (era nou pe booking), preţul era acceptabil: în jur de 170 lei pe noapte pentru o garsonieră. Am făcut rezervarea, apoi am confirmat telefonic următoarele:
- nu vor fi extra costuri pentru cei 2 copii din dotare;
- baia era în apartament;
- au plase de ţânţari la ferestre;
- se poate parca în apropiere, contra cost. Nu ştiau preţurile, au zis ceva de 3 lei ora.

Sâmbătă la ora 14 eram în Mamaia. Am găsit uşor parcarea cu plată din apropiere, 2 lei ora sau 10 lei toată ziua, ne-am luat bagajele şi ne-am îndreptat spre hotel. Am plătit cu bani (nu le mergea plata prin card) şi ne-am luat în primire garsoniera.

Accesul spre camere/apartamente e prin balcon. Au puţine apartamente, în general au camere cu baia pe hol. Se poate coborî direct pe plajă, sau poţi ieşi pe la recepţie. Nu ştiu cum sunt camerele obişnuite, dar garsoniera a fost o alegere bună. Intri într-o cameră mare, unde ai: pat mare dublu, dulap, frigider, televizor. Două uşi, una dă într-o cameră mică unde găseşti un pat de o persoană, a doua dă în baia încăpătoare. Curat, lenjerie şi prosoape albe şi de calitate bună, tot ce ne trebuia.

Nu mai văzusem Mamaia din vremuri antice, de când nu exista urmă de şezlong pe plajă, de când palmierii abia poposeau pe litoralul nostru şi când totul părea un amestec de tristeţe, kitsch, gălăgie şi shaorma. Am găsit-o acum aranjată, cochetă, total diferită de amintirile mele. M-a întâmpinat cu lucrări neterminate şi magazine/restaurante închise, dar mi-a plăcut, aşa nepregătită şi nepopulată.

Dimineaţa era leneşă, abia de găseai un loc unde să-ţi bei cafeaua. Ziua era liniştită şi calmă, cu părinţi lenevind pe şezlong lângă apă şi copii jucându-se fericiţi în nisip. Iar seara până târziu în noapte era gălăgioasă tare, că greu mai reuşeam să adormim.

La mâncare opţiunile erau multe. O masă pentru 2 adulţi şi 2 copii ne ducea pe la 100 lei. Dintre locurile pe unde am mâncat mi-a rămas în minte "La Balans" sau ceva în genul, unde în loc de scaune aveau balansoare, şi tare bine ne-am simţit. Nu mai ştiu dacă am aşteptat mult, nu mai ştiu ce am comandat de mâncare şi cum a fost, dar nu pot uita senzaţia aia de leneveală în balansoar, ne-a plăcut şi nouă şi copiilor.

Copiii şi-au dorit un drum cu telegondola, aşa că am decis să vizităm Satul de vacanță. La dus era lumină şi linişte, a fost o experiență plăcută, chiar şi pentru mine, ce urăsc înălţimea. La întors însă am avut emoţii, era întuneric şi bătea vântul, telegondola mergea încet şi legănat, auzeam marea nervoasă undeva jos şi vuietul vântului trecând pe lângă noi. Ce bine a fost când am ajuns pe pământ!

Satul de vacanță m-a dezamăgit. Semăna cu cel din amintirile mele, având cam aceleași atracţie de acum mulţi ani, dar era foarte zgomotos. Urla muzica la fiecare terasă, era aglomerat iar copiii s-au speriat. Am găsit o terasă mai liniştită şi am luat masa de seară, apoi ne-am întors repede la telegondolă.

Înainte de a pleca acasă am vizitat  Complexul Muzeal de Ştiinţe ale Naturii, unde copiilor le-a plăcut la nebunie: spectacol cu delfini, grădină zoologică şi spectacol de circ (am prins un circ micuţ de familie ce dădea reprezentanții într-un cort amenajat în complex). Preţurile le găsiţi pe site.

Per total a fost o experiență frumoasă, iar copiii abia aşteaptă să mergem din nou la Mamaia.

marți, 10 februarie 2015

Începe şcoala: când şi unde?

Nu credeam că înscrierea la şcoală poate ridica atâtea întrebări. Dar uite că au trecut vreo trei luni şi încă nu ştiu ce voi face. În plus sfaturile vin ca valurile mării în zilele agitate, doar că acum nu mai e vorba de purtat sau nu căciulă la 20 de grade, e vorba de marele start, de începutul educaţiei şi e important să-i placă, să alegem ce e mai bun pentru el.

Învăţământ de stat sau învăţământ privat?
Nu am luat în calcul varianta a doua. În primul rând (mai) am încredere în şcoala românească. În al doilea rând costurile pentru 2 copii ar fi mari spre imposibile. În plus am copilul la grădiniţă privată de 3 ani. E aproape de casă, preţul e rezonabil şi e deschisă tot timpul anului (exceptând sărbătorile legale importante). Sunt mulţumită, dar nu impresionată.

Sistem tradiţional sau alternativ?
Am citit câte ceva despre sistemele de învăţământ alternativ, m-a cucerit step by step-ul, dar cum n-am o şcoală de stat cu acest sistem în apropiere am optat pentru sistemul tradițional. Nu vreau să pun copilul pe drumuri lungi şi aglomerate de când e mic. Şi oricum, mai devreme sau mai târziu tot aici ajunge.

Şcoală de cartier sau şcoală bună
Am la o distanță de o staţie de autobuz 2 din cele mai căutate şcoli din București. Aşa că tentaţia unei şcoli bune e mare. Dar punând în balanţă înscrierea complicată (neapărat viză de flotant în zona arondată şcolii), poveşti contradictorii despre şcoală (fiţe, trebuie cotizat la greu, mulţi părinţi nemulțumiți) şi avantajul de a avea o şcoală de cartier la ieşirea din bloc, cred că ne vom orienta spre şcoala de cartier.

5, 6 sau 7 ani
Cunosc părinţi care şi-au înscris copiii la 5 ani şi un pic. Cunosc părinţi care amână înscrierea pe anul viitor, când copilul va avea 7 ani. 
Aici sfaturile sunt multe, majoritatea mă îndeamnă să mai aştept, că e prea mic, că nu e pregătit, că nu va face faţă. Dar oare nu asta e ideea clasei pregătitoare, să se acomodeze copilul cu şcoala?

vineri, 6 februarie 2015

Cântece de copii

Trecuseră câteva zile din noul an şi strânsesem bradul. M-a ajutat la strâns, e omuleţul meu harnic.

Spre seară vine şi mă întreabă:
- Mai putem să cântăm moş Crăciun?
- Sigur, cântă cât vrei.

Şi în fiecare seară ascultăm copilul cu plete blonde cum cântă despre un moş cu plete dalbe.

Aseară însă ne-a cântat despre un pod de piatră. Cred că era timpul să treacă la alte cântece, dar mie deja mi-e dor de:
- Moooş Căăăciun, moş Căciun!