sâmbătă, 26 octombrie 2013

Calul roşu

Ştia că sunt pe urmele lui, îi simţea, îi auzea cumva. Avea un avans de cât? 5-10 minute? Oare era suficient?

Revăzu în minte planul de salvare. Părea o jucărie din Dragonul roşu, gata să se spargă la prima suflare de vânt. Dacă Profesorul greşea? Până acum nu greşise, dar întotdeauna e loc pentru prima dată.

"5 minute sunt de ajuns. O maşină ca asta într-un cartier rău famat dispare imediat ce ai coborât din ea".

Gonise cu viteză până aici. Îl dureau mâinile de la încordarea cu care ţinuse volanul. Sau poate de la emoţie. Nu în fiecare zi conduci un Ferrari.

Bun! Magazinul de pe colţ. Frână brusc, să fie auzit de la distanţă, coborî, lăsând uşa deschisă şi cheile în contact. Observă cu coada ochiului cum băieţii strânşi în faţa magazinului priveau fix într-un punct.

"Da, au muşcat din momeală" - zâmbi. Intră în magazin, comandă un pachet de ţigări şi zâmbi chipului roşcat din monitorul A pe care se derulau imaginile filmate de camera video de la casă. Ieşi din magazin şi se îndreptă spre scara blocului. Maşina dispăruse, probabil de minute bune - era linişte.

Traversă coridorul şi se opri în faţa uşii de la intrarea prin spate. Era încuiată. Scoase o cheie din buzunar, ieşi şi încuie la loc. Merse prin spatele blocurilor până la o altă uşă încuiată. Şi pentru asta avea cheie. Urcă pe scări până la ultimul etaj, unde a 3-a cheie îi permise să intre în camera spălătoriei.

Să fi trecut vreo 10 minute de când 2 tineri urcaseră într-un Ferrari lăsat cu uşa deschisă în faţa unui mic magazin de la colţul unui bloc. Atunci strada era aproape pustie, era linişte, acum era plină de oameni, era gălăgie. Poliţiştii erau peste tot, luau declaraţii oamenilor strânşi în faţa blocului, scotoceau prin magazin, alergau de colo-colo, ca nişte furnici albastre mari.

De la scara D ieşi un tânăr cu un rucsac în spate. Aruncă o privire scurtă către agitaţia din capătul celălalt al blocului şi se-ndreptă spre staţia de autobuz.
- O clipă tinere! Actele la control.
Simţi pământul fugindu-i de sub picioare. Aici greşise profesorul, când...
- Bă chiorule! Nu vezi că-i negru? Noi căutăm un roşcat. Hai mai repede, pare că s-a ascuns în subsol.
Auzi paşi grăbiţi în spatele lui şi răsuflă uşurat: scăpase! Dacă ar fi scos mâna albă din buzunar...

Profesorul se opri în uşa salonului nr. 6. Era salonul cazurilor disperate, copii cu boli rare, care nu puteau fi trataţi în ţară, care erau internaţi pentru monitorizare, pentru care părinţii se zbăteau cu strânsul de bani şi birocraţie. Era salonul speranţei, al neputinţei, al disperării.
Acum erau 5 internaţi, al 6-lea pierise săptămâna trecută. Mai lipseau 5,000 de euro până să plece la "spitalul bun", atât de puţin şi totuşi atât de mult...
În mijlocul salonului doctorul T. spunea o poveste. Copiii îl urmăreau atenţi, întinşi pe paturi, prea slăbiţi să stea în fund. Dar mintea lor funcţiona bine, urmăreau povestea şi dădeau răspunsuri, surprinzător pentru mulţimea de medicamente primite:
- Şi Zorro trebui să renunţe la frumosul lui cal roşu, ca să scape de urmăritori - încheie doctorul T. povestea.
- Nu există cai roşii.
- Ba există. De ce spui că nu există?
- Pentru că eu n-am văzut.
- Ai fost vreodată în Mexic? Acolo sunt.
Încurcat, copilul tăcu. Profesorul zâmbi.
- Şi ce-a făcut Zorro cu banii? întrebă fetiţa.
- A plătit un doctor să vindece toţi oamenii bolnavi care nu-şi permiteau să plătească.
- Ce bine-ar fi să avem şi noi un Zorro - oftă ea, privindu-şi mânuţele umflate de la atâtea perfuzii.
- Voi nu aveţi un singur Zorro, dar aveţi mai mulţi.
Profesorul intră în cameră. Mame şi copii îl priviră cu ochii mari.
- Da, se pare că s-au strâns banii necesari pentru toţi. De mâine începem transferurile.

În salonul numărul 6 era bucurie. Doctorul T. şi Profesorul închiseră uşa şi plecară să-şi continuie vizita din spital.
- Am auzit că omul de afaceri R. a fost jefuit. Aproximativ 350.000 euro şi un Ferrari roşu.
- O fi fost Zorro - zâmbi doctorul T.
- Mda, pe un cal roşu.
Zâmbiră. Aventura lor se terminase cu bine.

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Smartphone-ul şi socializarea

Ne-ntâlneam vinerea să stăm de vorbă: ce-am făcut la muncă, ce-am făcut toată săptămâna. Era bine să ai cui povesti, să te mai descarci, şi să asculţi. Ne sfătuiam, spuneam bancuri, ne încărcam bateriile, apoi plecam spre casele noastre la ore târzii, mirosind a fum de ţigară, obosiţi, dar gata pentru o nouă rundă de viaţă. Eram uniţi, eram simpli, eram tineri. Şi credeam că toată viaţa serile de vineri vor rămâne aşa.

Apoi în viaţa noastră au apărut, pe rând, unul câte unul şi ne-au transformat. Erau jucării noi, pline de informaţii, aveai totul cu tine şi pur şi simplu nu puteai să stai fără el în mână: telefonul inteligent. Era atât de util, aveai ceva de verificat, iar cu ajutorul lui discuţiile păreau să evolueze: acum nu ne mai certam juma de oră pe o temă stupidă, găseam imediat răspunsul pe google. Părea că smartphone-ul ne ajută să evoluăm, devenea încet-încet indispensabil.

Încă mai avem serile de vineri. Noi, ăştia cu smartphone stăm pe scaun cu telefonul în mână, cei care încă rezistă pe baricade discutând aceleaşi teme plictisitoare de fiecare săptămână. Da, smartphone-ul ne face să ne simţim mai inteligenţi, mai încrezători în noi şi puţin superiori, că doar avem orice răspuns la degetul mare. Devenim antisociali, egoişti, povestim doar când avem ceva de povestit, nu mai ascultăm ce zic ceilalţi, cutiuţa minune nu ne lasă.

În ce ne transformăm? În a sta unul lângă altul, cu telefoanele în mână, schimbând din când în când câteva cuvinte fără importanţă? Oare ăsta e viitorul nostru social?

Acum ceva vreme văzusem pe facebook un anunţ dintr-o cafenea, care spunea cam aşa: "Nu avem wi-fi. La noi se socializează.". Pare nostim, dar în spatele glumei e un adevăr trist, c-am ajuns să înlocuim oamenii cu telefoane.

Post puţin politic

Am primit drept de vot într-o perioadă în care lumea începea să-şi piardă speranţa în stampiluţă şi schimbări democratice. Am intrat în rândul cetăţenilor turmentaţi, alegând cu greul unul din mulţimea de candidaţi, şi oftând dezamăgită la final.

Din primarii capitalei care s-au perindat de când am drept de vot cel care mi-a rămas în minte ar fi Videanu. E greu de uitat când numele lui era într-o perioadă sinonim cu bordurile, şi mai nou, de când numele lui e trecut pe afişele care anunţă retrocedările din parcul I.O.R. Aşa că vreau, nu vreau-mi sare-n minte, sau în ochi, după caz, numele lui, ori de câte ori văd câte o bordură nouă pusă strâmb, sau când ajung prin parcul mai sus menţionat.

De vreo 2 zile, pe aleea fără nume din spatele blocului se schimbă bordura trotuarului veşnic ocupat de maşini parcate. Ceea ce înseamnă că schimbarea de borduri e profitabilă pentru orice primar, indiferent de culoarea partidului. Mai rămâne să se retrocedeze o altă bucată de parc, şi uite cum dispar primarii din memorie.

joi, 3 octombrie 2013

Culoare

Unul are ochii căprui închis, ca o mură aproape coaptă, celălalt albaştri, ca cerul de toamnă. Ziua nu seamănă deloc. Dar noaptea, când dorm, ce mult seamănă unul cu altul!

Câtă diferenţă de la o mică pată de culoare.