joi, 21 noiembrie 2013

Locuiesc pe şantier

De pe la începutul verii parc-aş locui pe şantier: se schimbă linii de tramvai, se schimbă conducte, se sapă, se schimbă borduri, se asfaltează trotuare şi se renovează blocuri.

Prin urmare traversatul de stradă a devenit aproape imposibil. E greu să te asiguri şi să fii văzut de şirul nervos de maşini ce mai mult stau decât înaintează când trebuie să treci printre două utilaje mari parchate pe trecere. Şi de multe ori te trezeşti în faţa unei maşini ce traversează trecerea, ca şi tine. Noroc că n-au viteză şi apuci să le eviţi (ei nu par a avea nici cea mai mică intenţie).

Cât despre proverbul cu "datul in gropi", pare că ne-am prostit toţi dintr-odată, că e imposibil să nu calci măcar într-una. Parcă am fi în ultima reclamă la Milka, cea cu cioco-bule. Zilnic văd câte unul căzând, ba de vreo 2 ori mi-am scrântit piciorul când n-am apreciat corect adâncimea.

Apoi şanţurile, sunt atât de multe, late, nu le poţi sări, ori faci ditamai ocolul, or mergi pe stradă printre maşini.

Şi cireaşa de pe tort, când în sfârşit găseşti o bucată de asfalt netedă ca-n palmă, fără gropi nu te bucura, probabil abia au turnat asfaltul fierbinte şi azi e imposibil de mers.

Deci, cum e viaţa pe şantier? Matinală, noroioasă, puţin periculoasă, iar pentru cei mici tare atractivă. Când mai au ei ocazia să vadă atâtea utilaje diferite înşirate pe stradă?

miercuri, 13 noiembrie 2013

Mare, dar nu prea

- Sunt mare, am 105 centimetri!
- Aha, atunci ar trebui să dormi singur.
- Nu, nu sunt atât de mare.

joi, 7 noiembrie 2013

Nu sunt o mamă perfectă

Nu ştiu cât aveam când am început să culeg gânduri despre când va fi când voi fi mamă. Îmi săreau în ochi scene cu copii prea răsfăţaţi, credea naiva din mine, şi-mi făceam un fel de reguli cu ce va face şi ce nu va face copilul meu şi cum îl voi creşte.

Şi a venit Dodo. După un început mai dificil cu treziri dese şi somn puţin a venit o perioadă în care totul era perfect. Aveam un copil ascultător, perfect şi totul era datorită mie şi educaţiei mele. Copilul meu mânca tot pentru că îi dădeam eu mâncare variată şi bună. Copilul meu nu făcea crize, nu cerea în braţe, împărţea jucăriile cu alţi copii pentru că eu îl învăţam bine. Ce mai, eram mama perfectă!

Câteva amintiri am din epoca perfecţiunii. Nu sfaturi date, că încerc să mă abţin să dau sfaturi neîntrebată, fiecare e liber să-şi crească copilul cum vrea. E drept că-mi mai scapă, dar am intenţii bune.

Prima amintire e o mamă de 2 băieţi. Cel mic avea pe-atunci în jur de 1 an, cel mare 2 ani şi jumate. Venea cu un singur copil în parc, prin rotaţie, celălalt rămânea acasă cu soţul sau soacra. Şi se văita, tot timpul se văita. Că ce greu e, că ăla mare are nişte crize de nu ştie ce să mai facă, a fost şi la neurolog, şi la psiholog (cu copilul, nu ea), ba a chemat şi preotul acasă să-l slujească, poate o fi deochiat. Că dacă ştia ce greu e... Mă uitam la ea cum se vaită şi tare mă enerva cum se plânge toată ziua. Ce-o fi aşa de greu să creşti 2? Da, naiva de mine, nici nu bănuiam...

A doua amintire o am cu o mămică tânără cu un copil de 2 ani jumate. Se târa după el pe aleile parcului cu o faţă de parcă în clipa următoare avea să izbucnească-n plâns. Copilul alerga peste tot, nu stătea o clipă locului, se căţăra, urla, ţipa, alerga, distrugea jucării şi uneori se mai trântea şi pe jos urlând din tot pieptul. Iar ea, în spatele lui cu mişcări lente, neputincioasă, părând să cadă în curând. Uneori reuşea să se oprească lângă banca mea, să-mi spună ce dor îi e de vârsta asta când stă copilul în căruţ. Mă uitam la ea cu milă. Oare aşa mă priveau şi pe mine trecătorii anul trecut când am ajuns la vârsta crizelor?

A treia amintire e mai târzie, de anul trecut. Dodo mergea pe jos cu orele fără să obosească, nepotul meu (avea puţin peste 4 ani) cerea în braţe după 5 minute. Fiind vorba de rude dragi sar eu cu sfaturi de cum să-nveţi copilul să meargă pe jos. Fiind vorba de rude dragi, m-au ascultat zâmbitori. N-au trecut 2 luni şi cine cerea în braţe imediat ce ieşeam pe uşa blocului?

Sunt aproape 3 ani de când nu mai sunt mamă perfectă. Copiii mei nu mai mănâncă bine în fiecare zi, nu mai merg unde vreau eu, nu dorm când trebuie, nu respectă programul şi am trecut prin nişte crize de uneori mă-ntreb cum de mai sunt normală. Viaţa noastră e compusă din mulţi de nu, din urlete, din tot ce ziceam că nu voi face vreodată.

Dar viaţa noastră e perfectă aşa cum e, şi n-aş vedea-o altfel, şi e aşa bine când ajung acasă la nu vreau şi ţipete şi aruncat de jucării şi muşcături, şi uneori vreau să trecem de vârsta asta, dar doar uneori, iar alteori mi-e frică de ce va aduce vârsta viitoare.

Şi-am învăţat să nu mai judec alţi părinţi, să nu-mi mai pară nepricepuţi şi neinteresaţi şi neputincioşi, că da, din afară totul pare aşa uşor, dar să fii în pielea lor, n-ai nici cea mai mică idee cum e. E aşa uşor să zici eu aş face aşa sau eu aş fi făcut aşa, dar când îţi vine vremea să faci descoperi că faci exact pe dos de cum ziceai.

Important e să-ncerci să fii cât mai bun pentru copilul tău. Să oferi tot ce poţi, cum poţi. Să-i oferi toată iubirea, toată grija, să fii acolo când are nevoie, să-l asculţi. E ok să nu fi perfect, atâta vreme cât încerci.

Şi acum, când am văzut cât de greu e să creşti un copil le sunt recunoscătoare părinţilor mei. Nu au fost perfecţi (şi uneori le-am reproşat asta), dar sunt cei mai buni părinţi pe care i-aş fi putut avea.