miercuri, 26 noiembrie 2014

Cadoul cu surprize

Era de Sfântul Nicolae, anul trecut. Cum în neamul meu, şi cel de sânge şi cel prin alianţă, a fost criză mare  de inspirație, mulţi s-au ales cu un derivat de Nicolae ca nume. Aşa că Sfântul Nicolae face gaură mare în buget: cadouri pentru sărbătoriţi, ceva de pus pe masă pentru musafiri, şi dacă mai rămâne şi ceva de pus în ghetuţe, măcar pentru cei mici.

Anul trecut însă am primit şi eu un cadou. Cadou de ziua mea, puţin întârziat. La primire soţul meu, eu aflându-mă la acel moment cu mâinile în salată.

Bun, şi termin eu de tocat, amestecat şi aranjat salata şi merg să mulţumesc oamenilor pentru cadou. Iau punga de cadou din locul indicat, găsesc o căciulă şi o pereche de mănuşi, pun căciula pe cap şi mă prezint în sufragerie, încântată de nouă mea căciulă. Musafirii tac, eu mai mulţumesc încă o dată şi merg şi pun punga la loc.

La sfârșitul serii punga dispare. Căciula care-mi plăcuse şi mănuşile care nu-mi prea plăcuseră nu mai erau. De fapt căciula avea deja stăpân de ceva vreme, iar mănuşile tocmai fuseseră dăruite, altcuiva, evident. Îmi băgasem nasul în cadoul musafirilor, lăsat în mod neinspirat în (apropiere de) locul în care mă aştepta cadoul.

Surprinzător, anul acesta de ziua mea n-am primit căciulă nouă şi nici mănuşi. Probabil momentele stânjenitoare sunt stânjenitoare doar în capul nostru.

luni, 17 noiembrie 2014

Cum am ajuns să-mi pun ochelari

Eram prin facultate, anul 3 parcă. Veneam spre casă, am mers o bucată din drum pe jos şi mă oprisem în staţie la Moşilor, de unde puteam lua orice. Orice venea din faţă, cu excepţia lui 66 care face stânga pe Moşilor.

Era seară. Pe marginea trotuarului, priveam înspre Armenească. O bătrânică vine lângă mine şi mă roagă să-i spun ce număr are troleibuzul ce se vede. Eu nu răspund încă, şi nu pentru că n-aş fi politicoasă, Doamne fereşte, dar încă nu vedeam troilebuzul menţionat. Ceva lumini în zare care vin încet, şi iată, iau forma unui troilebuz.

- A, e 66, nu e bun! declară bătrânica ochi de şoim.

Mai are rost să menţionez că eu nu am văzut numărul troleibuzului la distanţa aceea?

Şi uite aşa mă prezint la oftalmolog, convinsă că nu e mare lucru. Adică erau tablele din facultate la care nu prea vedeam nici din prima bancă, dar cine reuşea să descifreze ceva pe verzuiul acela spălăcit? Şi mai era şi ziua aceea la terasă, când confundasem o colegă cu care nu vorbeam cu o prietenă bună şi alergasem la masa ei să o salut, dar deh, unii oameni mai merită o şansă, pot zice că a fost o confuzie bună. Şi acum asta cu troleibuzul, dar o fi fost oboseala.

Şi uite-aşa mă pomenesc cu ochelarii aceia ciudaţi agăţaţi de urechi, iar doctorul schimba lentilă după lentilă şi eu tot nu reuşeam să citesc literele de pe al doilea rând de jos. S-a oprit undeva în jur de 2. 

Morala acestei poveşti? Controlează-ţi ochii periodic. Sau măcar de la primul semn.

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Dragii mei copii,

Azi am avut o discuție politică cu tata şi ne-am cam zis câteva. Eu l-am amenințat că plec din ţară, el m-a ironizat, şi uite aşa am ajuns să ne certăm pe teme de care în mod normal nu-mi pasă. Pe cine minte mai mult, cine are case mai multe, cine fură mai mult şi care e răul mai mare.

Apoi m-am întristat, e tata, chiar dacă s-a schimbat. El, cel atât de împotriva tuturor, acum e pentru. El, cel care m-a convins să văd dincolo de cuvinte, să analizez, să trag propriile concluzii, el acum nu vede. El, cel care m-a învăţat să cred în adevăr, să urăsc minciuna, acum crede în minciuni.

Îl ştiu încăpăţânat, îi ştiu pasiunea pe care o pune în tot ce face, şi înţeleg, pentru că sunt la fel. Şi da, sunt tristă, şi nu pentru că votăm diferit, ci pentru că azi între noi e o prăpastie, azi am lăsat frâu liber cuvintelor şi ne-am rănit reciproc pentru un viitor în care nu credem, pentru un viitor în care amândoi sperăm să nu fie aşa de rău.

Nu vreau prăpastia asta între noi, copiii mei. Nu vreau să ne dezamăgim, să ne zicem cuvinte rele doar pentru că voi vreţi alt viitor.

De aceea promit (în scris) ca, atunci când veţi avea dreptul să vă alegeți viitorul, să fiu de partea voastră, să vă sprijin alegerile şi să le respect. Şi chiar de-oi crede că eu ştiu mai bine, voi alege viitorul vostru. Pentru că viitorul e al vostru. Şi pentru că voi sunteţi viitorul meu.

Dezvăţ

Avea mama o vorbă pe vremuri: "Eu n-am chiloţi pe mine şi tu-mi iei...". Întotdeauna i-a plăcut să exagereze, măcar un pic.

Îi luai un buchet de flori că ţi-e dragă? Venea replica despre chiloţi. O prăjitură că e duminică sau o carte de ziua ei de nume? Iar replica despre chiloţi.

Ajunsesem să ne simţim vinovaţi doar uitându-ne la flori, şi cumva ne simţeam nedreptaţiţi, ce era aşa rău dacă din banii noştri de buzunar puneam deoparte o sumă mică pentru ea?

De bătut nu ne-am dat bătuţi, doar că într-un an, de ziua ei, i-am cumpărat doar chiloți. Noi trei din familia apropiată, de toţi banii pe care reuşisem să-i agonisim. Nu mai ţin minte câte bucăţi am luat, dar nici n-am mai auzit replica de-atunci.

luni, 10 noiembrie 2014

Adjective

Ultima descoperire a lui Dodo: adjectivele. Îi place să le folosească, iar pe noi ne amuză când îl auzim înfrumuseţându-şi frazele.

Eram la o petrecere, se spăla pe mâini la baie, când o fetiţă a intrat peste el şi şi-a băgat mâinile sub robinet. Era mai mare, şi ca vârstă şi ca volum, iar gestul ei l-a speriat puţin. Mai mult, musafira nepoftită din baie l-a stropit, din grabă şi neatenţie sper eu. A venit la mine supărat:
- Un copil mi-a murdărit cămaşa mea frumoasă.

Alfi primise un cadou. Încercase el să desfacă plasticul, dar nu reuşea, aşa că i-a cerut ajutorul fratelui mai mare.
- Îl desfac eu cu dinţii mei puternici! a fost răspunsul lui Dodo.

joi, 6 noiembrie 2014

Încredere

Mâncarea favorită a lui Dodo e lasagna. Îi place la nebunie şi ar mânca-o oricând, şi când e bolnav şi n-are poftă de mâncare, şi când e sătul, dacă îi pui în faţă o porţie de lasagna o mănâncă şi mai cere una.

Nu ştiu să fac lasagna, de cele mai multe ori cumpărăm de la Lidl. Nu prea des, dar cumpărăm, mai ales în zilele aglomerate când n-apuc nici să respir, lasagna de la Lidl e salvatoare: bună, rapidă şi repede mâncată. Un singur defect are lasagna de la Lidl: nu e făcută de mine.

Aşa că într-o seară mă apuc eu de pregătit o lasagna. M-am luptat ce m-am luptat cu sosul Bechamel, am condimentat carnea o ţâră mai mult decât trebuia, am făcut greşeala să încep cu strat de paste şi să nu insist pe colţuri, dar la final rezultatul a fost mai mult decât satisfăcător. Eram de-a dreptul mândră şi abia aşteptam să văd reacţia copilului nerăbdător ce aştepta lângă cuptor de parcă era bradul în noaptea de ajun.

Reacţia lui? Priceless, cum zice reclama:
- Vreau lasagna de la Lidl! Vreau lasagna cu crustă neagră şi bună!

Am reuşit cu greu să-l conving să guste, dar n-a mâncat prea mult. Noi restul ne-am lins pe degete şi data viitoare poate reuşesc o crustă neagră şi bună, să recâştig încrederea copilului.

Compania de chiori

Eram prin liceu, când banii de buzunar erau puţini şi banii de o haină nouă şi mai puţini. Nu mai ţin minte cum de aveam o sumă strânsă şi nu mai ţin minte cum de n-o cheltuisem, căci mă întorceam din Obor, un Obor spre finalul anilor '90, unde găseai de toate.

Ieşisem din piaţă când o tanti cu un hanorac negru mi-a ieşit în cale. Îl vindea ieftin, şi mare coincidenţă, aveam banii necesari. Mai mult, îmi doream un hanorac negru de multă vreme, şi era chiar drăguț. Singurul lucru care nu-mi plăcea e că avea imprimate câteva desene ale unei echipe de hochei de care nu auzisem la vremea aceea.

Aşa că schimbul s-a făcut şi mi-am cumpărat un hanorac negru, cel mai frumos hanorac din viaţa mea. Ajung acasă, mi-l admiră toată lumea, preţ mic, material bun, ce mai, un succes. A doua zi de dimineaţă în curtea liceului acelaşi succes. Nu cred că am avut în viaţa mea o haină atât de admirată. Până când... un coleg citeşte cu atenţie emblema echipei de hochei: "Compania de chiori Edmonton Oilers".

Uimitor câţi chiori n-au văzut s-ul, începând cu cel mai mare dintre toţi, adică eu.