Începe şcoala: când şi unde?

Nu credeam că înscrierea la şcoală poate ridica atâtea întrebări. Dar uite că au trecut vreo trei luni şi încă nu ştiu ce voi face. În plus sfaturile vin ca valurile mării în zilele agitate, doar că acum nu mai e vorba de purtat sau nu căciulă la 20 de grade, e vorba de marele start, de începutul educaţiei şi e important să-i placă, să alegem ce e mai bun pentru el.

Învăţământ de stat sau învăţământ privat?
Nu am luat în calcul varianta a doua. În primul rând (mai) am încredere în şcoala românească. În al doilea rând costurile pentru 2 copii ar fi mari spre imposibile. În plus am copilul la grădiniţă privată de 3 ani. E aproape de casă, preţul e rezonabil şi e deschisă tot timpul anului (exceptând sărbătorile legale importante). Sunt mulţumită, dar nu impresionată.

Sistem tradiţional sau alternativ?
Am citit câte ceva despre sistemele de învăţământ alternativ, m-a cucerit step by step-ul, dar cum n-am o şcoală de stat cu acest sistem în apropiere am optat pentru sistemul tradițional. Nu vreau să pun copilul pe drumuri lungi şi aglomerate de când e mic. Şi oricum, mai devreme sau mai târziu tot aici ajunge.

Şcoală de cartier sau şcoală bună
Am la o distanță de o staţie de autobuz 2 din cele mai căutate şcoli din București. Aşa că tentaţia unei şcoli bune e mare. Dar punând în balanţă înscrierea complicată (neapărat viză de flotant în zona arondată şcolii), poveşti contradictorii despre şcoală (fiţe, trebuie cotizat la greu, mulţi părinţi nemulțumiți) şi avantajul de a avea o şcoală de cartier la ieşirea din bloc, cred că ne vom orienta spre şcoala de cartier.

5, 6 sau 7 ani

Cunosc părinţi care şi-au înscris copiii la 5 ani şi un pic. Cunosc părinţi care amână înscrierea pe anul viitor, când copilul va avea 7 ani. 

Aici sfaturile sunt multe, majoritatea mă îndeamnă să mai aştept, că e prea mic, că nu e pregătit, că nu va face faţă. Dar oare nu asta e ideea clasei pregătitoare, să se acomodeze copilul cu şcoala?

Cântece de copii

Trecuseră câteva zile din noul an şi strânsesem bradul. M-a ajutat la strâns, e omuleţul meu harnic.

Spre seară vine şi mă întreabă:
- Mai putem să cântăm moş Crăciun?
- Sigur, cântă cât vrei.

Şi în fiecare seară ascultăm copilul cu plete blonde cum cântă despre un moş cu plete dalbe.

Aseară însă ne-a cântat despre un pod de piatră. Cred că era timpul să treacă la alte cântece, dar mie deja mi-e dor de:
- Moooş Căăăciun, moş Căciun!

Regatul lui moş Crăciun

Ce este: un parc de distracții interior, dedicat sporturilor de iarnă şi, după cum îi spune numele, şi lui moş Crăciun.

Unde este: lângă serviciul de înmatriculări (DRPCIV) din Pipera, a doua alee (sens dinspre metrou Aurel Vlaicu) pe stânga. Nu se vede bine dinspre stradă, ideea e să nu treceţi al doilea pod.

Cum ajung: se poate ajunge cu metroul până la Aurel Vlaicu şi de acolo pe jos în 10-15 minute. Dacă preferați mijloacele de transport în comun de suprafață puteţi lua 135 sau 112 şi coborâţi la DRPCIV, sau tramvaiul 5 până la Mall Promenada.

Când pot merge: programul îl găsiţi pe site, momentan e afişat până la începutul lui februarie, de miercuri până duminică între 12 şi 20.

Cui se adresează: copiilor şi adulţilor cu suflet de copil. Unele sunt limitate (de la 4 ani sau sub 18), dar cu siguranță nimeni nu se va plictisi.

Cât costă: Pentru adulţi - 25 lei de persoană. Pentru copii tariful depinde în funcție de zi de weekend/sărbătoare legală - 50 lei şi zi obişnuită - 35 lei. Plăteşti intrarea şi te poţi da în tot ce vrei, cât vrei. Dacă vi se face foame sau sete sau chef de ceva dulce există un loc amenajat de unde puteți cumpăra, o masă pe săturate ar fi pe la 20-25 lei de persoană, un suc la 7 lei. Iar la căsuţe se găsesc dulciuri diverse şi înghețată.

Ce pot face: te poţi da cu schiurile sau cu sania, te poţi da cu colacul pe derdeluş, poţi patina, poţi asista la spectacole de magie sau teatru, poţi participă la ateliere, poţi face o plimbare cu trenuleţul sau să dai o tură cu caruselul. Mai există carting cu maşini cu pedale, trambuline, perete de căţărat şi spaţii de joacă gonflabile.

Bine de ştiut: nu vă îmbrăcaţi prea gros, înăuntru e destul de cald.
Cât despre geci, paltoane, există o garderobă unde le puteţi lăsa.

Mai multe informații aici.

Schimbare cont pentru alocaţie

Se iau următoarele:
- copie cartea de identitate
- copie certificat de naştere al copilului (repetaţi acest pas pentru fiecare copil)
- extras de cont ştampilat de la bancă (sau similar, la ING se dă o hârtie cu informaţiile contului) - opţional
- cerere tip (o găsiți la sediu)

Se merge apoi în sediul din Ion Câmpineanu nr. 20, etaj 2, camera 9, găsiţi aici orarul:
http://www.bucuresti.prestatiisociale.ro

Cererile/actele se pot trimite şi prin e-mail la adresa urmatoare: apsmb@prestatiisociale.ro

Matematică

Adună toate nopţile nedormite, toate petrecerile la care te-au prins zorile dansând, toate nopţile petrecute învăţând sau citind, toate răsăriturile aşteptate cu nerăbdare pe plajă şi înmulţeşte cu 100, căci atâtea nopţi nedormite vor urma.

Adună toate orele de învăţat, toate orele de joacă, toate vacanţele şi concediile şi toate orele de greu şi înmulţeşte cu 1000, atât de frumoasă şi plină de surprize va fi călătoria nouă. Şi da, există şi mult greu în ecuaţia asta, e mult de învăţat, dar e cea mai frumoasă experiență.

Adună toată răbdarea de care ai avut nevoie, la cozi ce înaintau prea încet sau în traficul blocat în zilele grăbite, adună tot calmul de care ai dat dovadă atunci când toată furia şi frustrarea din lume năvăliseră pe tine, adună toată liniştea în care ai reuşit să îngropi stresul zilnic şi înmulţeşte totul cu 10000, căci de atâta răbdare va fi nevoie.

Adună toate fricile avute, frica de maşini, frica de animale, frica de foc, frica de cutremure, adună toate coşmarurile din care te-ai trezit tremurând, şi înmulţeşte această frică cu 100000, căci atât de mari vor fi fricile ce vor urma.

Adună toată iubirea din sufletul tău, atât din trecut cât şi din prezent, toată iubirea pe care ai simţit-o sau a fost simţită pentru tine şi înmulţeşte cu un milion, căci atât de mare va fi iubirea ce o vei simţi.

Şi asta-i doar o fărâmă din ce aduce un copil.

Cadouri de Crăciun

Bugetul: aproape 4 luni de strâns bănuţi în fondul de Crăciun, de rezistat ispitelor şi reducerilor tip black friday.

Pregătirea: cam o lună de căutat pe diverse site-uri superoferte, citit review-uri, forumuri şi articole, privit filnuleţe şi reclame pe youtube, totul pentru a întocmi lista de cadouri perfecte pentru Crăciun.

Cumpărarea: cam 2 zile de alergat prin magazine, căutând, privind şi atingând jucării, refăcând topul preferințelor în funcţie de oferte şi preţuri, totul pentru a-l alege pe cel potrivit.

Împachetarea: 2 ore de tăiat, împachetat, aranjat, lipit, pus fundiţe şi tot ce mai trebuie pentru a părea scos direct din sacul Moşului de la televizor, cel pe care spiriduşii îl împachetează cu atâta pricepere.

Despachetat cadouri: 5 minute. Dacă ar exista un concurs de despachetat cadouri, sigur băieţii mei ar fi câştigători.

Timp de joacă: hm, să zicem doar că cel mai negativist comentariu găsit despre produs e mult peste realitate.

Rezultat: doi părinţi dezamăgiţi, care încă abia aşteaptă ca jucăria abandonată să fie scoasă din cutie şi testată.

Dar vorba reclamei, momentul acela în care 2 perechi de mâini rup ambalaje de hârtie cu un moş îmbrăcat într-un costum roşu într-o sanie trasă de Deni, feţişoarele lor încântate, bucuria de a găsi cadouri multe sub brad: de neprețuit.

Când obişnuit nu e suficient

Copilul împlinise 2 ani şi încă nu vorbea. Până de curând era copilul-precoce, primul în toate, dar de o perioadă lungă nu mai învăţa nimic nou. Copilul-precoce care la 6 luni o pornise de-a buşilea, copilul-precoce care la 9 luni plecase în picioare, copilul - precoce care la 11 luni făcea la oliţă devenise copilul-problemă care nu vorbea, copilul-problemă care împingea, muşca şi lovea alţi copii, copilul-problemă care se trântea pe jos şi urla, strângând lumea în jur ca la urs.

Îngrijorată, mama l-a dus la un doctor. Şi nu orice doctor, ci unul renumit, cu mare experienţă în domeniu. Genul de doctor care recunoştea autismul de la distanță, recunoscut în domeniu.

Doctorul i-a pus diverse întrebări, de la naştere până-n prezent, a comunicat, el ştie cum, cu copilul, apoi a trimis-o acasă, că totul e bine. Nu înainte de a încerca să-i explice pe înţelesul ei de ce copiii din ziua de azi vorbesc mai greu, de volumul de informaţii cu care-i bombardăm de la naştere, de cum ştiu ei de la vârste fragede să facă lucruri de care noi n-aveam habar nici în adolescență.

S-a dus acasă încântată. Copilul ei nu vorbea pentru că ştia prea multe. Şi o vreme a fost împăcată, copilul ei era bine. Doar că, uneori se uita la alţi copii, şi ei vorbeau, unii spuneau deja poezii, iar al ei încă nimic.

Aşa că a căutat un alt doctor, cunoscut şi mult lăudat. A reuşit să ajungă şi la el, ce uşă nu deschide disperarea unei mame? Şi acesta a reuşit să comunice cu copilul, şi acesta i-a zis că totul e în regulă, că va veni şi ziua în care-şi va dori să tacă. I-a explicat cu răbdare multe, părea totul atât de logic, încât s-a mai liniştit o perioadă.

Au urmat şi alţi doctori, şi alte păreri. La fiecare consultaţie copilul colabora, părea un copil normal, iar ea părea nebună că-l duce peste tot. Dar poate înţelege cineva ce-i în sufletul unei mame când vede şi simte că are un copil diferit, special? Când copilul tău stă în aceeaşi încăpere şi pare să nu-şi dea seama că tu exişti, că eşti mama lui? Când îţi respinge îmbrăţişările, privirea, mâna?

A aflat apoi de terapia ABA. A văzut copii care au fost ca al ei şi acum nu mai erau, şi a decis să încerce. A fost mult de muncă, au fost mulţi bani, dar erau progrese, copilul vorbea, o recunoştea, era normal. Sigur, mai erau diferenţe, încă nu vorbea clar, încă nu se juca cu alţi copii, dar vorbea, colabora la terapie, era "recuperabil".

A trecut încă un an. Copilul era ok, progresele erau mari, ar fi trebuit să fie liniştită, era pe drumul cel bun. Dar a mai vrut o opinie, un doctor. A căutat şi tot căutat până a găsit unul, un cel mai bun în domeniu. A dus, de data asta un copil care vorbea la consultaţie şi a primit la schimb un diagnostic. În sfârșit avea un răspuns, o dovadă că nu era ea cea nebună, că era ceva în neregulă cu copilul ei, şi ea era o mamă bună, simţise asta.

Povestea de mai sus e reală. Şi e povestea a două mame, care nu se cunosc între ele, care au avut acelaşi drum, aceeaşi disperare în a obţine un diagnostic. La amândouă m-a surprins cât de încântate erau de cel care a pus diagnosticul, cum povesteau de supra-specializările doctorului, de priceperea lui, uitând cumva că şi ceilalţi doctori vizitaţi aveau la fel de multe specializări şi experiență.

Cunosc copiii. Îmi par copii normali, cu aceleaşi crize de furie ca şi ceilalţi copii, cu aceleaşi manifestări. Copii care au talente şi lipsuri, copii obişnuiţi. 

Poate în cazul lor diagnosticul se pune mai târziu, nu ştiu. Poate chiar au probleme, nu stau cu ei  24 de ore pe zi. 

Dar când un doctor (sau mai mulţi) îţi spune (spun) că ai un copil normal, obişnuit, iar un alt doctor îţi spune că ai un copil special, ce doctor crezi? Oare, nu cumva, dorința de a avea un copil extraordinar ne face, ca în cazul în care avem doar un copil normal să căutam o scuză?

E doar o idee, poate în viitor voi căuta şi eu cu disperare un diagnostic. Poate în viitor. Dar acum aleg să cred într-un singur doctor, aleg să cred că am un copil normal.