Pregatirile nu au durat mult, viza de lucru am obtinut-o usor, se completeaza un formular online, se printeaza, se adauga poza (ei cer un format mai mare, tip USA, dar merge si cea tip pasaport - poza trebuie incarcata si in formular), se adauga scrisoarea de invitatie, scrisoarea de la angajator cum ca ai contract de munca si vei reveni, rezervarile de la avion si hotel, se depun personal la ambasada, se plateste o taxa pe loc si in 2-3 zile primesti viza.
Cam cu 2 luni inainte m-am prezentat la doctor epidemiolog, unde am discutat despre vizita si istoricul meu medical. Mi-a zis ce vaccinuri trebuie sa fac si cand sa ma programez, mi-a dat multe sfaturi legate de vizita (atentie la ce apa beau, sa fie imbuteliata si marca buna, sa ma spal pe dinti cu apa imbuteliata, sa evit salatele, sa decojesc marul inainte sa-l mananc, chiar daca e spalat, sa ma dau cu repelent anti tantari chiar si ziua). Am revenit la data programata si am facut 3 vaccinuri: Engerix-B impotriva hepatitei B, Dultavax (vaccin diftero-tetanic si poliomielitic), Tiphim VI (febra tifoida), am primit carnetelul de vaccinare si cele 6 pastile Eloquine, tratamentul profilactic impotriva malariei. Medicament cu multe efecte secundare, incluzand niste vise ciudate si mici atacuri de panica, stari de voma si ameteli, cel putin in cazul meu.
Am zburat cu Qatar, si tare mult mi-au placut avioanele, pernele moi si paturicile calduroase, ecranele digitale pe care puteai sa urmaresti multe filme noi si mancarea buna. Am avut escala in Doha, si aeroportul mi s-a parut imens si modern, o oaza moderna in mijlocul desertului fierbinte (38 de grade la 7 seara).
Am vazut Bangalore mai mult din masina privata care ne plimba de la hotel la munca, din hotelul de 5 stele si din biroul imens, asa ca nu stiu cum e in realitate. La mine a ajuns un amestec de culoare, de nou si vechi, de vile luxoase langa case derapanate. Si a ajuns mult zgomot, claxoane la fiecare secunda, strazi imposibil de traversat, mult haos.
Bangalore e diferit de tot ceea ce-mi imaginam ca e, e imposibil de descris in cateva randuri, e alta lume, alta cultura. Ne sunt superiori in unele privinte si inferiori in altele, uneori ii intelegem, uneori nu. Nu au curajul sa iti spuna ce gandesc in fata si uneori comunica prin altii, si tare ciudat e cand apare nu stiu ce necunoscut sa te intrebe de ce vrei sa faci asa si nu invers.
Mancarea lor e cu multe arome si foarte picanta. Se mananca cel mai mult cu mana, se mananca din aceeasi farfurie, se trece mancarea de la unul la altul. Nu exista portia ta, cel putin cand am fost la masa cu ei am mancat la comun, rotind portiile.
Hainele lor sunt colorate si vesele. La munca se imbraca cam ca la noi, dar tot mai vezi o bluza traditionala, kurta. Dar pe strada femeile poarta saree si lehenga colorate, mai ales cele mai in varsta.
Sunt atatea dialecte ca aproape fiecare isi vorbeste limba proprie, la birou erau 2-3 vorbitori de aceeasi limba (400 oameni pe etaj). Toti vorbesc engleza, bine, doar cu accent. Iar clatinatul din cap, nici azi nu stiu ce inseamna.
Cola lor este mai dulce, tin mult la cina si la ceai,
Mi s-au parut reci, cu mici exceptii, nu au parut interesati sa ne cunoasca si sa-i cunoastem. Nu au parut a vrea sa petreaca timp cu noi, desi aveau masina la dispozitie pentru transport si cardul firmei pentru cheltuieli.
Am reusit sa vedem si sa cumparam cate ceva pe Commercial Street, o zona cu multe magazine de toate felurile, cu marfa scumpa si aspect de dugheana.
Asa ca India a fost ca un vis, rapid si putin ireal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu