Turul Bucureştiului

De ceva vreme Dodo cere să ne plimbăm cu autobuzul cu etaj. L-a văzut într-o zi prin centru, cu turişti zâmbitori fluturându-şi mâinile peste balustradă.

Într-o zi pe la prânz plecăm direct de la grădiniţă spre Piaţa Unirii, de unde se poate lua autobuzul minune. Opreşte în staţia lui 783, între hotel Horoscop şi Patriarhie, biletul se ia direct din maşină şi costă 25 lei pentru adulţi şi 10 lei pentru copii între 7 şi 10 ani, valabil 24 de ore.

Ne-am plimbat prin autobuz, am stat şi jos, şi sus, şi-n faţă, şi la mijloc, şi în spate, peste tot, doar-doar s-o vedea sau simţi diferit. Şi n-am avut nevoie de ghid audio (gratuit în timpul călătoriei) pentru că am avut cel mai bun ghid:

- Piaţa Victoriei aici! Magistrala 1 şi magistrala 2. Aviatorilor aici! Magistrala 2. 330, 335 şi 331. Mergem la Bucureşti noi - cu mândrie.

Cuvinte

- Taie pempenele! (pepene)
- Babastu (albastru)
- Cacapu (capacul)
- Dafa (girafa)
- Pica (pisica)
- Bicu (buricu)
Cât de dulci sunt cuvintele stâlcite de o chestie mică şi blondă de 2 ani şi-un strop.

Primul film

Ta-su a relatat de curând experienţa primului film. Părea o experienţă pozitivă, amuzantă şi am decis să-ncerc şi eu.

Am hotărât să merg doar cu Dodo, Alfi e încă prea mic şi nu cred că ar rezista. Dar cum a stat lipit de intrarea în sala 14 regret că l-am lăsat pe din-afară, s-a simţit exclus. Pe de altă parte Dodo are nevoie de momentele astea doar eu şi el, să se simtă special...

Uneori e atât de greu să alegi ce-i mai bine...

Am decis să mergem la Avioane 2D dublat în limba română. Oferta de filme 2D e tare săracă, iar cum în sală am fost doar noi 2, înţeleg de ce.

Am cumpărat biletele pentru film, am cumpărat pop-corn cu caramel, pop-corn, suc, Dodo e foarte încântat de tot, ajungem lângă sala de cinema şi... nu vrea să intre. Şi iată-mă cu braţele pline de floricele şi un copil miorlăit care mă trage spre ieşire.

Aşa că vreo 10 minute am stat la uşa sălii, eu explicându-i că vom sta doar cât vrea el, dacă nu-i place plecăm oricând, dar măcar să intrăm în sală dacă tot avem bilete, el spunând doar un "nu vreau". Până la urmă a acceptat să mergem în sală. Ne-am aşezat în primul rând, n-a vrut în altă parte şi... moment de panică, reclama la Hobitul; dar până să sară el de pe scaun a început filmul şi nu şi-a mai dezlipit ochii de ecran. A zâmbit, a râs aşa mai pe tăcute, s-a bucurat când a câştigat Stropi, a părut să-i placă.

La sfârşit:
-Ţi-a plăcut la cinema?
- Daaaa!
- Mai mergem?
- Nu!

Iar când ne reîntregim grupul anunţă cu mândrie:
- Am fost la cinematograf noi!

Per total a fost o experienţă plăcută, dar nu cred că o vom repeta prea curând.

Zi cu meci

Era o zi cu meci pe stadion, aşa că strada era tare animată: fanii îmbrăcaţi în culorile echipei mergeau în pas rapid, vorbind tare, râzând. Bunica şi cei doi nepoţi priveau emoţia curgând spre stadion.
- Uite poliţiştii călare! le arătă bunica.
Copiii priveau poliţiştii mândri ce supravegheau mulţimea de sus, caii frumoşi ce păşeau semeţ pe stradă, era un tablou frumos.
- Uite şi poliţiştii pe jos! arătă nepotul cel mare spre doi poliţişti fără cai.

Bobocuţ şi dulciurile

Mama Gâscă avea 2 boboci: Bobocel şi Bobocuţ. În fiecare zi de la 5 la 7 ieşeau în parcul de lângă casă: mama Gâscă stătea pe bancă, Bobocel şi Bobocuţ se jucau pe lângă ea.

Pe banca de lângă şedea în fiecare zi acelaşi domn. Lupu îl chema.

Într-o zi Bobocel s-a lovit la picior. Mama Gâscă îi îngrijea rana, iar Bobocuţ, o clipă nesupravegheat, s-a apropiat de domnul Lup, care mânca o ciocolată mare. Bobocuţ nu avea voie ciocolată, dar era tare pofticios. Şi acum era momentul: domnul Lup îi întinse ciocolata. Bobocuţ mulţumi şi o mâncă repede, înainte ca mama Gâscă să observe.

Şi uite-aşa se născu o prietenie pe ascuns între Bobocuţ şi domnul Lup. Bobocuţ profita de orice clipă de neatenţie din partea doamnei Gâscă (şi cu un frate împiedicat ca al lui erau destule) ca să primească zilnic dulciuri de la domnul Lup: bomboane, ciocolată, prăjituri, tot ce nu avea voie.

Într-o zi însă domnul Lup veni cu mâna goală.
- Unde-i ciocolata? Sau azi bomboane? Sau prăjituri? întrebă Bobocuţ, pe care pofta de dulciuri îl transforma într-un copil neascultător şi puţin obraznic.
- Am adus de toate, dar le-am uitat în maşină. Uite, maşina mea e acolo, hai repede să le luăm.

Bobocuţ ştia că nu are voie să plece fără să-i ceară voie mamei, dar pofta era mai puternică decât orice regulă. Apoi Bobocel tocmai căzuse cu rolele şi urla de-l ştia tot parcul, clar doamna Gâscă n-ar fi vrut să fie deranjată, nu în acest moment. Aşa că Bobocuţ plecă repede cu domnul Lup la maşină unde fu legat şi aruncat în portbagaj înainte de a spune Ga.

Spre norocul lui Bobocuţ prin apropiere trecea un Câine Poliţist  care-l salvă. Domnul Lup fu arestat şi Bobocuţ alergă în braţele doamnei Gâscă:
- Mama, de azi înainte am să fiu ascultător. Nu voi mai vorbi cu străinii şi nu voi mai pleca fără să-ţi cer voie!

Copii, voi să nu faceţi ca Bobocuţ. Dacă nu trecea Câinele Poliţist prin zonă cine ştie ce-ar fi făcut acum Bobocuţ.

Maimuţa trădătoare

Cam o seară pe săptămână Dodo vrea să doarmă la Maia. E greu să-l laşi când îl vezi puţin dimineaţa şi puţin seara, te doare sufletul să renunţi la o seară în 4.
Într-o seară nu l-am lăsat să plece cu Maia. A suspinat, a plâns, s-a zvârcolit, iar a suspinat, n-am reuşit să-l împăcăm cu nimic, nici cu piticot, nici cu pictat, nici cu desene, nici cu tableta - arma la care apelăm în situaţiile disperate. Orice i-am fi propus el urla că vrea la Maia. Aşa că în final i-am permis să meargă.
S-a luminat la faţă de parcă tocmai primise un ponei. M-a rugat să-i dau haine, şi-a pus singur pijamaua în ghiozdan, a dat noroc cu Alfi şi a ieşit fericit pe uşă.
Alfi n-a plâns după fratele plecat, ne-am continuat seara în mod obişnuit, doar cu un gol în suflet. Şi cu întrebarea dacă e normal, sau dacă greşim noi cumva, ca părinţi, dacă suntem suficient de buni.
Seara următoare am găsit acasă un băieţel iubitor, aşa cum rar e. Şi la culcare se aude o voce miorlăită:
- Vreau la Maia! Dorm cu Maia!
De data asta Alfi. El nu ar sta fără noi, dar tre' să facă tot ce face fra'su, doar e o maimuţă.

După 20 ani

Eram copil pe la 10-11 ani. Aşteptam autobuzul de ora 2, să plecăm de la ţară. Peste drum de noi, într-o curte, o fetiţă care abia învăţase să meargă s-a dus la câine. Câinele a muşcat-o de mână.

Nu-mi amintesc ţipetele ei, dar sigur ţipa. Ţin minte gesturile părinţilor, cum au luat-o repede în braţe, cum alergau disperaţi prin curte. Apoi tatăl, alergând câinele cu furca, prinzându-l între cuşcă şi gard şi lovindu-l cu furie. Ţin minte schelălăielile câinelui şi ţin minte revolta mea împotriva omului care-şi omora câinele.

Autobuzul a venit, noi am plecat, nu ştiu continuarea poveştii. Dar imaginea cu câinele omorât cu furca mi-a rămas în minte şi câteva zile am fost furioasă pe omul acela.

Acum, că am copii, îl înţeleg. Nu ştiu dac-aş putea lua furca, dar îl înţeleg.