Cam o seară pe săptămână Dodo vrea să doarmă la Maia. E greu să-l laşi când îl vezi puţin dimineaţa şi puţin seara, te doare sufletul să renunţi la o seară în 4.
Într-o seară nu l-am lăsat să plece cu Maia. A suspinat, a plâns, s-a zvârcolit, iar a suspinat, n-am reuşit să-l împăcăm cu nimic, nici cu piticot, nici cu pictat, nici cu desene, nici cu tableta - arma la care apelăm în situaţiile disperate. Orice i-am fi propus el urla că vrea la Maia. Aşa că în final i-am permis să meargă.
S-a luminat la faţă de parcă tocmai primise un ponei. M-a rugat să-i dau haine, şi-a pus singur pijamaua în ghiozdan, a dat noroc cu Alfi şi a ieşit fericit pe uşă.
Alfi n-a plâns după fratele plecat, ne-am continuat seara în mod obişnuit, doar cu un gol în suflet. Şi cu întrebarea dacă e normal, sau dacă greşim noi cumva, ca părinţi, dacă suntem suficient de buni.
Seara următoare am găsit acasă un băieţel iubitor, aşa cum rar e. Şi la culcare se aude o voce miorlăită:
- Vreau la Maia! Dorm cu Maia!
De data asta Alfi. El nu ar sta fără noi, dar tre' să facă tot ce face fra'su, doar e o maimuţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu