Eram copil pe la 10-11 ani. Aşteptam autobuzul de ora 2, să plecăm de la ţară. Peste drum de noi, într-o curte, o fetiţă care abia învăţase să meargă s-a dus la câine. Câinele a muşcat-o de mână.
Nu-mi amintesc ţipetele ei, dar sigur ţipa. Ţin minte gesturile părinţilor, cum au luat-o repede în braţe, cum alergau disperaţi prin curte. Apoi tatăl, alergând câinele cu furca, prinzându-l între cuşcă şi gard şi lovindu-l cu furie. Ţin minte schelălăielile câinelui şi ţin minte revolta mea împotriva omului care-şi omora câinele.
Autobuzul a venit, noi am plecat, nu ştiu continuarea poveştii. Dar imaginea cu câinele omorât cu furca mi-a rămas în minte şi câteva zile am fost furioasă pe omul acela.
Acum, că am copii, îl înţeleg. Nu ştiu dac-aş putea lua furca, dar îl înţeleg.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu