Mă uit la câte-o mamă cu fustă colorată cum merge liniştită cu doi copii mici de fustă şi unul şi mai mic în braţe, într-o improvizaţie de fular. Cum merge ea pe stradă şi mogâldeţele-o urmează atente, fără s-o scape din ochi. Nu trebuie să-i ţină de mână, să-i tragă după ea, copiii o urmează cum urmează bobocii raţa pe lac, fără să se rătăcească. Fără urlete, fără opriri.
Eu sincer le admir. Păi ai mei dacă nu-i ţin strâns de mână sunt în stare să se-arunce în faţa maşinilor doar pentru că vizavi e mai frumos. Fac un drum de 5 minute în 30 pentru că se opresc la fiecare bordură, ba uneori se-ntorc din drum. Şi alteori stau ca măgarul lui Buridan să analizez pericolele posibile şi după care să fug mai întâi. Şi aproape orice plimbare a noastră se termină cu o mamă nervoasă trăgând doi copii urlând, unul că voia să se arunce în fântâna arteziană şi n-a fost lăsat, celălalt că n-am luat autobuzul albastru.
Şi dacă mai adaug şi faptul că după 2-3 ore de parc ai mei sunt mai murdari...
Hm. Eu de ce nu pot să fiu aşa de relaxată?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu