Cum am ajuns să-mi pun ochelari

Eram prin facultate, anul 3 parcă. Veneam spre casă, am mers o bucată din drum pe jos şi mă oprisem în staţie la Moşilor, de unde puteam lua orice. Orice venea din faţă, cu excepţia lui 66 care face stânga pe Moşilor.

Era seară. Pe marginea trotuarului, priveam înspre Armenească. O bătrânică vine lângă mine şi mă roagă să-i spun ce număr are troleibuzul ce se vede. Eu nu răspund încă, şi nu pentru că n-aş fi politicoasă, Doamne fereşte, dar încă nu vedeam troilebuzul menţionat. Ceva lumini în zare care vin încet, şi iată, iau forma unui troilebuz.

- A, e 66, nu e bun! declară bătrânica ochi de şoim.

Mai are rost să menţionez că eu nu am văzut numărul troleibuzului la distanţa aceea?

Şi uite aşa mă prezint la oftalmolog, convinsă că nu e mare lucru. Adică erau tablele din facultate la care nu prea vedeam nici din prima bancă, dar cine reuşea să descifreze ceva pe verzuiul acela spălăcit? Şi mai era şi ziua aceea la terasă, când confundasem o colegă cu care nu vorbeam cu o prietenă bună şi alergasem la masa ei să o salut, dar deh, unii oameni mai merită o şansă, pot zice că a fost o confuzie bună. Şi acum asta cu troleibuzul, dar o fi fost oboseala.

Şi uite-aşa mă pomenesc cu ochelarii aceia ciudaţi agăţaţi de urechi, iar doctorul schimba lentilă după lentilă şi eu tot nu reuşeam să citesc literele de pe al doilea rând de jos. S-a oprit undeva în jur de 2. 

Morala acestei poveşti? Controlează-ţi ochii periodic. Sau măcar de la primul semn.

Dragii mei copii,

Azi am avut o discuție politică cu tata şi ne-am cam zis câteva. Eu l-am amenințat că plec din ţară, el m-a ironizat, şi uite aşa am ajuns să ne certăm pe teme de care în mod normal nu-mi pasă. Pe cine minte mai mult, cine are case mai multe, cine fură mai mult şi care e răul mai mare.

Apoi m-am întristat, e tata, chiar dacă s-a schimbat. El, cel atât de împotriva tuturor, acum e pentru. El, cel care m-a convins să văd dincolo de cuvinte, să analizez, să trag propriile concluzii, el acum nu vede. El, cel care m-a învăţat să cred în adevăr, să urăsc minciuna, acum crede în minciuni.

Îl ştiu încăpăţânat, îi ştiu pasiunea pe care o pune în tot ce face, şi înţeleg, pentru că sunt la fel. Şi da, sunt tristă, şi nu pentru că votăm diferit, ci pentru că azi între noi e o prăpastie, azi am lăsat frâu liber cuvintelor şi ne-am rănit reciproc pentru un viitor în care nu credem, pentru un viitor în care amândoi sperăm să nu fie aşa de rău.

Nu vreau prăpastia asta între noi, copiii mei. Nu vreau să ne dezamăgim, să ne zicem cuvinte rele doar pentru că voi vreţi alt viitor.

De aceea promit (în scris) ca, atunci când veţi avea dreptul să vă alegeți viitorul, să fiu de partea voastră, să vă sprijin alegerile şi să le respect. Şi chiar de-oi crede că eu ştiu mai bine, voi alege viitorul vostru. Pentru că viitorul e al vostru. Şi pentru că voi sunteţi viitorul meu.

Dezvăţ

Avea mama o vorbă pe vremuri: "Eu n-am chiloţi pe mine şi tu-mi iei...". Întotdeauna i-a plăcut să exagereze, măcar un pic.

Îi luai un buchet de flori că ţi-e dragă? Venea replica despre chiloţi. O prăjitură că e duminică sau o carte de ziua ei de nume? Iar replica despre chiloţi.

Ajunsesem să ne simţim vinovaţi doar uitându-ne la flori, şi cumva ne simţeam nedreptaţiţi, ce era aşa rău dacă din banii noştri de buzunar puneam deoparte o sumă mică pentru ea?

De bătut nu ne-am dat bătuţi, doar că într-un an, de ziua ei, i-am cumpărat doar chiloți. Noi trei din familia apropiată, de toţi banii pe care reuşisem să-i agonisim. Nu mai ţin minte câte bucăţi am luat, dar nici n-am mai auzit replica de-atunci.

Adjective

Ultima descoperire a lui Dodo: adjectivele. Îi place să le folosească, iar pe noi ne amuză când îl auzim înfrumuseţându-şi frazele.

Eram la o petrecere, se spăla pe mâini la baie, când o fetiţă a intrat peste el şi şi-a băgat mâinile sub robinet. Era mai mare, şi ca vârstă şi ca volum, iar gestul ei l-a speriat puţin. Mai mult, musafira nepoftită din baie l-a stropit, din grabă şi neatenţie sper eu. A venit la mine supărat:
- Un copil mi-a murdărit cămaşa mea frumoasă.

Alfi primise un cadou. Încercase el să desfacă plasticul, dar nu reuşea, aşa că i-a cerut ajutorul fratelui mai mare.
- Îl desfac eu cu dinţii mei puternici! a fost răspunsul lui Dodo.

Încredere

Mâncarea favorită a lui Dodo e lasagna. Îi place la nebunie şi ar mânca-o oricând, şi când e bolnav şi n-are poftă de mâncare, şi când e sătul, dacă îi pui în faţă o porţie de lasagna o mănâncă şi mai cere una.

Nu ştiu să fac lasagna, de cele mai multe ori cumpărăm de la Lidl. Nu prea des, dar cumpărăm, mai ales în zilele aglomerate când n-apuc nici să respir, lasagna de la Lidl e salvatoare: bună, rapidă şi repede mâncată. Un singur defect are lasagna de la Lidl: nu e făcută de mine.

Aşa că într-o seară mă apuc eu de pregătit o lasagna. M-am luptat ce m-am luptat cu sosul Bechamel, am condimentat carnea o ţâră mai mult decât trebuia, am făcut greşeala să încep cu strat de paste şi să nu insist pe colţuri, dar la final rezultatul a fost mai mult decât satisfăcător. Eram de-a dreptul mândră şi abia aşteptam să văd reacţia copilului nerăbdător ce aştepta lângă cuptor de parcă era bradul în noaptea de ajun.

Reacţia lui? Priceless, cum zice reclama:
- Vreau lasagna de la Lidl! Vreau lasagna cu crustă neagră şi bună!

Am reuşit cu greu să-l conving să guste, dar n-a mâncat prea mult. Noi restul ne-am lins pe degete şi data viitoare poate reuşesc o crustă neagră şi bună, să recâştig încrederea copilului.

Compania de chiori

Eram prin liceu, când banii de buzunar erau puţini şi banii de o haină nouă şi mai puţini. Nu mai ţin minte cum de aveam o sumă strânsă şi nu mai ţin minte cum de n-o cheltuisem, căci mă întorceam din Obor, un Obor spre finalul anilor '90, unde găseai de toate.

Ieşisem din piaţă când o tanti cu un hanorac negru mi-a ieşit în cale. Îl vindea ieftin, şi mare coincidenţă, aveam banii necesari. Mai mult, îmi doream un hanorac negru de multă vreme, şi era chiar drăguț. Singurul lucru care nu-mi plăcea e că avea imprimate câteva desene ale unei echipe de hochei de care nu auzisem la vremea aceea.

Aşa că schimbul s-a făcut şi mi-am cumpărat un hanorac negru, cel mai frumos hanorac din viaţa mea. Ajung acasă, mi-l admiră toată lumea, preţ mic, material bun, ce mai, un succes. A doua zi de dimineaţă în curtea liceului acelaşi succes. Nu cred că am avut în viaţa mea o haină atât de admirată. Până când... un coleg citeşte cu atenţie emblema echipei de hochei: "Compania de chiori Edmonton Oilers".

Uimitor câţi chiori n-au văzut s-ul, începând cu cel mai mare dintre toţi, adică eu.

Oraş grăbit

Privit de undeva de sus probabil arată ca un muşuroi de furnici. Dar spre deosebire de furnici lipseşte rânduiala, e doar un haos grăbit gata să explodeze. Un amestec de nervi, dat din coate şi paşi grăbiţi, o cursă nebună, ciudată şi periculoasă. Un vârtej de apă, când eşti prins în mijlocul ei poţi merge doar în sensul lor, eşti prins, nu e cale de întoarcere.

Nu există ordine, nu există reguli, e doar o grămadă neordonată care încearcă ceva: să urce sau să coboare, să iasă la lumină de la metrou sau să traverseze. Sunt unii care sar gărduleţe ca să fie primii, sunt alţii care vin de pe exterior doar ca să se bage în faţă, sunt cei grăbiţi care dau din coate şi se împing, şi, cumva prinşi în nebunia asta, sunt câţiva nedumeriţi, împinşi de mulţime în această cursă haotică.

Şi sunt nervi, atâţia nervi, de parcă primul ar primi vreun premiu ceva. E grabă de parcă din urmă ar veni o armată de zombi. E nebunie, haos, nervi, mulţi nervi. Pentru că întotdeauna e un încurcă-lume care să încurce pe cineva sau un nervos care să împingă prea tare, şi întotdeauna e un cineva care explodează.

Şi aproape zilnic sunt testate limite, e câte unul care se aruncă în faţă maşinilor în încercarea disperată de a prinde un autobuz. Aud frâna, privesc maşina oprită la limită, şoferul speriat, apoi privesc pietonul care urcă deja în autobuz, nepăsător şi în aparenţă neştiutor de cât de aproape era să o păţească.

Uneori îi invidiez pe cei ce merg în sensul celălalt, cei care au metrouri goale sau drum liber, care privesc miraţi de pe margine, aşteptând să treacă puhoiul, iar apoi îşi văd liniştiţi de drumul lor liber şi lipsit de aglomerație. Şi caut în minte iar şi iar alte trasee, alte moduri de a călători, deşi am încercat totul, deşi ştiu că nu se poate fără îmbulzeală, haos şi nervi.