Lista pentru spital

Până de curând nu prea am avut probleme. Se mai îmbolnăvea unul din copii, mergeam la doctor, primeam reţeta cu tratamentul salvator şi reveneam în confortul căsuţei noastre.

Au fost şi urgenţe, febră mare, capete sparte, dar de fiecare dată am scăpat uşor. Până în ziua ganglionului umflat, când un doctor ne-a oprit la spital.

M-am trezit în salon, priveam buimacă în jur şi nu ştiam ce să cer, de ce am nevoie. Ce oferă spitalul şi ce nu. Şi pe parcursul a 4 ore de aşteptare am făcut atâtea liste, am adăugat şi şters şi iar am adăugat şi şters, iar la final am obţinut asta, nu multe, să pot să le strâng într-un rucsac, dar suficiente să ne ajungă pentru câteva zile.

Haine de schimb (pe zi):
- 2-3 tricouri
- 2-3 perechi pantaloni de schimb
- 4-5 scutece
În spital era foarte cald iar pe salteaua îmbrăcată în muşama se transpira îngrozitor, aşa că trebuia să schimb copilul des. Aveam noroc că zilnic trecea cineva pe la noi să ne schimbe hainele, nu aveam voie să întindem la uscat rufele pe calorifer şi nici să depozităm bagaj în cameră, doar ce încăpea în noptieră şi în micuţul dulăpior cu cheie de pe hol.
Pentru mine a fost suficient un schimb de haine pe zi, din fericire baia avea şi duş. Haine comode, se înţelege.

- pastă de dinţi plus periuţă
- săpun (nu era întotdeauna la baie)
- hârtie igienică (nu era deloc la baie)
- prosop de corp
- prosop de mâini
- şerveţele umede

- cearceaf (de învelit, sau în cazul în care se udă cel pe care-l primiţi la internare, e foarte greu să primiţi altul în loc)
- papuci uşor de încălţat, mai ales cei pentru copii

- farfurie
- castron de ciorbă
- tacâmuri
- cană
- mâncarea preferată a copilului, va fi greu să-l convingeţi să mănânce din cea de spital
- lapte, iaurt şi fructe
- apă plată (multă)

- jucării pentru copil, să-l puteţi ţine liniştit. Aveţi grijă să fie uşor de dezinfectat, că doar le luaţi acasă
- un laptop pe care să vadă desene animate sau o tabletă pe care să se joace ajută enorm

E posibil să plătiţi o taxă de aparţinător, la spitalul la care am fost era 14,5 lei pe zi, deci nu uitaţi portofelul acasă (deşi acesta ar fi primul pe listă când vine vorba de spital).

Şi în final nu uitaţi de răbdare vor fi atâtea reguli, atâtea nu-uri, se va ţipa, vi se va face observaţie din orice, în plus somnul va fi insuficient şi incomod, copilul va fi ţâfnos şi răsfăţat, va trebui multă răbdare.

Dragă spitalule,

Nu-ţi scriu ca să mă plâng de condiţii, deşi tare greu mi-a fost să mă-ngrămădesc în pătuţul de 1,20 m lungime alături de un copil de 3 ani. Înţeleg că spaţiul e mic şi copii bolnavi sunt mulţi, bine că m-ai lăsat să stau cu el.

Nu mă plâng nici de o toaletă la 6 saloane, bine că a fost curat şi nu foarte aglomerat.

Nu mă plâng nici de mâncare, bine că am avut un frigider şi pe cineva care să ne-aducă tot ce-am avut nevoie (da, că lista a fost lungă).

Dar aş fi vrut să fiu lângă copilul meu când i-ai pus branula. Să-i zic că nu doare, că e un robinet prin care se bagă medicamentele care-l vor face bine, că va înţepa puţin, ca o pişcătură de ţânţar dar apoi va trece şi nici n-o va mai simţi acolo. Că sunt lângă el, cum am fost din prima zi şi cum voi fi mult timp de-acum înainte. Dar nu mi-ai permis, m-ai ţinut pe hol în timp ce el plângea după mine, i-ai ascultat indiferent urletele de copil speriat, m-ai privit nepăsător cum tremuram aşteptând.

Aş fi vrut ca în prima seară, când îl durea, să fi fost acolo cineva care să-l poată ajuta în caz de mai rău. O doză de Nurofen puteam să-i dau şi eu acasă.

Aş fi vrut să nu existe atâtea reguli, neînţelese de mine ca adult, darămite de un copil mic. De ce nu e voie să te uiţi pe geam? De ce nu e voie să te uiţi la televizor? De ce nu e voie în curte (dacă nu are febră, evident)? De ce nu au voie vizitatori? 

Aş fi vrut să-mi explici, de ce ne ţii atâtea zile în spital, de ce torni antibiotic într-un copil cu analize bune, fără febră, vioi, fără semnale de alarmă. Aş fi vrut să ştiu de ce nu i-ai făcut investigaţii mai multe sau poate o ecografie unde trebuie.

Şi nu în ultimul rând aş fi vrut să fi fost mai puţine observaţii, mai puţine cuvinte răstite şi mai multă înţelegere. Eu am fost politicoasă, am fost drăguță, de ce nu mi-ai răspuns la fel?

Te las acum, spitalule, sper doar să nu ne revedem prea curând.

Curtea domnească de la Brebu

Nu credeam că atât de aproape de Bucureşti, cam două ore cu maşina, găseşti ceva atât de frumos. Ne-am oprit pentru puţin, dar mi-am promis să revin, să stau sub meri şi să ascult lacul, să alerg prin livada întinsă şi să urc iar treptele domneşti. Să-mi privesc copiii zburdând fără griji în aerul curat.

Iar cu 2 lei de copil, 4 lei de elev şi pensionar şi 8 lei de adult poţi vizita cele 8 camere pline cu comori, 2 ale expoziției temporare şi 6 ale expoziției permanente.

Despărţire

Ştiam că nu mai merge între noi, eu voiam mai mult, tu erai indiferent. Ştiam că voi pleca, eu voiam altceva, tu erai nepăsător. Mă durea nepăsarea ta, te uram pentru atâtea. Dar erai primul, ne legau atâtea, mi-era atât de greu să plec.

Mai plecasem acum câţiva ani, voiam o familie. Când am revenit ceva se schimbase. Credeam că sunt specială, că însemn ceva pentru tine, că 5 ani de dedicare înseamnă ceva, dar se pare că au însemnat doar pentru mine. Credeam că eşti mândru de tot ce am creat împreună, dar se pare că doar eu eram mândră. Atunci am văzut cât de uşor e să fii dat la o parte, ca o haină de care nu mai ai nevoie şi pe care o arunci la coş.

Am rămas să lupt, să-ţi demonstrez că merit, că sunt la fel de muncitoare şi dedicată. Dar m-ai tratat cu indiferenţă, ai făcut atâtea alegeri greşite, m-ai dezamăgit iar şi iar, aşa că am ales să plec.

Ţi-am dat vestea sperând că mă vei ruga să rămân. Nu cred c-aş fi rămas, nu am voie să dau cu piciorul la şansa asta, dar voiam să mă rogi să rămân. Să simt că anii ăştia mulţi n-au fost degeaba, că eu am însemnat ceva pentru tine, că nu sunt la fel cu ceilalţi care au tot plecat.

M-ai întrebat dacă sunt sigură ca vreau să plec şi asta a fost tot. O bifă pe formularul standard de ieşire, o discuție conform procedurii şi atât. Tu ai pus punct. Ai încheiat capitolul meu în clipa în care mi-am dat demisia. Ai trecut mai departe aşa uşor de parcă anii ăştia mulţi nici n-au existat.

Eu plec.

Ziua în care nu mi-am ascultat copilul

I-am promis că îl voi asculta mereu. Şi totuşi sunt zile când nu o fac. În dimineţile când nu vrea la grădiniță şi-l trag după mine cu forţa, în zilele în care-mi zice că nu-i e foame iar eu-i îndes mâncare pe gât, în zilele în care nu vrea în parc şi eu îl duc, deşi nici eu n-aş vrea, când mai vrea să stea o oră şi eu-i sting lumina şi-l bag în pat.

- Azi nu merg la grădiniță, sunt bolnav - îmi zicea de vreo săptamână.

Părea sănătos, aşa că l-am dus. În sâmbăta acelei săptămâni ne-am internat cu diagnosticul pneuomonie.

- Acum sunt sănătos - mi-a zis într-o zi. De o săptămână alergam de la un doctor la altul, de la o analiză la alta, în aşteptarea unui diagnostic. Nu l-am crezut, deşi tare aş fi vrut să aibă dreptate.

A trecut o lună şi pare că a avut dreptate. Încă îmi stă inima la fiecare sunet de tuse, încă tremur că poate diagnosticul neconfirmat era real, dar el e bine, voios şi plin de viață.

Şi trebuie să-l ascult mai des.

Concediu de manager

Nu ştiu cum se face, dar ori de câte ori pleacă un manager în concediu vine un e-mail kilometric cu persoanele de contact în cazul în care. Şi sunt enumerate atâtea cazuri în care şi atâtea persoane de contact încât pentru moment ai un început de atac de panică: oare cum se va descurca firma fără managerul X? Dacă persoana de contact responsabilă de cazul în care habar n-are să se descurce în cazul în care chiar se întâmplă?

Încet-încet te linişteşti şi te apucă un sentiment de milă pentru X, săracul, la cât munceşte are şi el nevoie de o pauză, sigur e obosit. Şi poate te apucă puţin şi nervii pe mai-marii companiei care nu observă măcar asta, ce persoană importantă e X, ce mult munceşte.

Pe măsură ce zilele trec începi să te linişteşti. Vezi că persoanele de contact se descurcă surprinzător de bine, de parcă asta ar fi făcut de multă vreme. Nici urmă de dezastrul la care te aşteptai la citirea e-mailului, lucrurile merg mai departe la fel de bine, poate chiar puţin mai bine.

Şi vine ziua în care se întoarce managerul X din concediu. Dar tu eşti deja la starea de uimire, când te-ntrebi ce nevoie e de X? Cele 3 săptămâni au trecut surprinzător de bine, în plus nu s-a mai pierdut timpul prin şedinţe inutile. Ba mai mult, eşti chiar dezamăgit, că tocmai ai aflat că unele din persoanele de contact în cazul în care, chiar asta fac zi de zi, managerul X fiind un pas intermediar.

Uite de asta n-ar trebui ca managerii să-şi ia concediu.

Singur

Sala mică de la intrare părea imensă în acea dimineaţă. Avea ceva apăsător, şi parcă niciodată nu se simţise atât de mic.

Se aşeză pe scăunelul de lângă uşă, cel pe care stătea în fiecare dimineață. Privea în gol în timp ce-şi desfăcea sandaua, neavând curaj să privească în jur. Mobilierul azi părea imens şi el era atât de mic şi părăsit.

Nu era singur. Vocile lor se auzeau undeva pe hol, discutând vesele, de parcă era o zi ca oricare alta:
- Nu vine azi! Nu se simte bine...

Nu era corect! El era acolo, în sala aceea imensă, atât de singur şi mic. Şi toată durerea aceea era prea mare pentru sufleţelul lui. Ar fi vrut să plângă, ar fi vrut să urle, ar fi vrut să fie oriunde dar nu aici, aici unde totul îi amintea cât de singur e.

Îşi şterse lacrimile tăcute de pe obraji, nici nu le simţise curgând, dar le ştia acolo, nu se putea cu un suflet atât de trist să nu fie.

Lăsă prima sanda să-i cadă din picior. Pe a doua nu mai reuşi să o descalţe, lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji, sala era prea mare şi el era atât de singur...

- La prânz, puiule, nu mai plânge, la prânz îţi vei revedea fratele.

Dar el plângea cu suspine, era atât de greu să fie singur în grădiniță, fără fratele mai mare.