160

160 de trepte de urcat şi 30 de minute de mers pe jos. Pe orice fel de vreme. De luni până vineri, adunate dus-întors. Şi în aer liber.

Cine are nevoie de sală când scările abia aşteaptă să fie urcare?

Ştii cine se uită la poza copilului tău?

Recunosc, nu demult eram mama care posta zilnic poze cu copiii săi. Erau amintiri frumoase pe care le ţineam la un click distanță, amintiri pe care le puteau vedea prietenii, rudele, cunoscuţii, dar cumva amintirile mele şi doar ale mele.

Până când o mamă îmi explica de ce nu pune poze cu copilul ei pe net. Dacă se uită la el un pedofil? era întrebarea ei la care n-am avut răspuns.

Şi atunci a apărut întrebarea: cine se uită la poza copilului meu?

Credeam că ştiu răspunsul, că numai oameni aprobaţi de mine, rude, prieteni sau colegi pot vedea pozele mele, că numai oameni care mă cunosc s-ar uita la pozele mele. A fost nevoie ca un share să mă trezească la realitate, să văd poza MEA pe peretele altcuiva, amintirea MEA dragă împărtăşită cu sute de necunoscuţi.

Atunci m-am trezit la realitatea pe care o ştiam de atâţia ani de când descoperisem internetul, dar credeam că în cazul meu de persoană oarecare nu se aplică: orice pui pe internet e public.

Atunci am şters sutele de poze postate, de când au apărut, pe rând, în viaţa noastră minunile şi fiecare achiziție în imagini. Sunt amintirile noastre şi ale noastre şi nu vreau să le împart cu alţii. Nu vreau ca un pedofil să zâmbească de plăcere la pozele de la mare. Nu vreau ca o viitoare prietenă să-i ştie tot trecutul de pe contul meu de facebook. Şi nu vreau ca oameni necunoscuţi să-mi cunoască copiii, să-i recunoască în parc şi să ştie că-s ai mei deşi eu nu sunt cu ei.

Recunosc, mai am câteva poze cu copiii rătăcite pe facebook. Uneori mă mai ia valul. Dar pentru asta există întrebarea din titlu şi butonul delete.

31 martie

Eu una îmi plătesc impozitele la zi. Am stat la cozi interminabile, am umblat în căutarea unor cozi acceptabile, am atâtea amintiri neplăcute, dar de când sunt plătitor de impozit pe 31 martie aveam chitanţele în sertar.

Anul acesta m-am trezit fix pe 31 martie să plătesc impozitul. Cumva când aveam bani nu aveam timp, când aveam timp nu aveam bani, vine ultima zi şi eu cu impozitul neplătit. Aşa că iau plicul, iau banii şi mă prezint în pauza de masă la un oficiu poştal de lângă muncă. Verific că se pot plăti impozitele din sectorul meu şi mă aşez la coadă. Coada relativ mică, dar stau ceva până ajung în faţă. Moment în care mă întâmpină o voce arţăgoasă:

- Nu se plătesc impozitele din sectorul dumneavoastră.
Îi arăt contrariată afişul.
- Da, zice ea, dar nu se încarcă datele. Că aşa sunteţi toţi, vă treziţi în ultima zi şi blocaţi sistemul.

Încearcă ea să intre în aplicaţie, îmi selectează numele şi aplicaţia se blochează. Apasă F5, apoi cheamă altă colegă în ajutor:
- De ce încerci? Tu nu ştiu că nu merge?
- Poate e ca la Enel şi nu acceptă plăţi în ultima zi a lunii - sare alta.

Mi se dau hârtiile înapoi. Îmi pierd răbdarea, dar întreb cu calm:
- Cum plătesc dacă nu vă merge aplicaţia? Nu puteţi suna...
- Aplicaţia merge - mă corectează ele. Doar se blochează la impozite.

Părăsesc oficiul poştal că pauza de masă e scurtă şi mai trebuia să mănânc. Aveam de gând să mă opresc în drum spre casă la un alt oficiu, dar din cauza unor probleme n-am reuşit pleca în timp util.

Aşa că mă prezint pe 1 aprilie la ghişeu de unde aflu că în ziua anterioară aplicaţia a mers fără probleme şi s-au plătit impozite pe bandă rulantă până seara târziu.
- Dacă veneaţi ieri primeaţi şi bonificaţie. Aşa trebuie să plătiți penalităţi.

O aplicaţie care merge, dar se blochează în combinaţie cu amabilitatea angajaților, stat la cozi de mai multe ori, pentru toate astea există plătitorul român.

Hoţul de întrebări

Eu: Ce-ai mâncat azi?
Alfi: Nimic. De ce n-am mâncat nimic?
Da, asta era întrebarea mea...

Mare/mic

Dodo avea puţin sub 2 ani când a apărut Alfi. Era încă mic, dar dintr-o dată a părut mare, era imens pe lângă cei 47 centimetri.

De atunci nu i-am mai admirat mânuţele, picioarele, hăinuţele. Când ai ceva mai mic în casă e greu să vezi ceva puţin mai mare tot mic.

Ieri admiram mânuţa lui Alfi. Ce mică şi delicată...

Şi atunci mi-am dat seama: Alfi are aproape 3 ani. Cu un an mai mult decât avea Dodo când s-a născut Alfi. Cu un an mai mult de când mânuţele lui Dodo nu mi-au mai părut mici.

Când eşti frate mai mare uneori părinții te văd mai mare decât eşti.

Bilanțul unei zile

Drumul până la Gara de Nord, aproximativ 30 minute, trenul face puţin peste o oră, cei 10 km până-n sat aproximativ 20 minute, deci în total două ore. Exceptând faptul că trebuie să mă trezesc la 7 ca să prind trenul de 9, ceea ce nu prea e plăcut într-o zi de sâmbătă când vinerea ai petrecut până târziu, abia aşteptam călătoria de azi. Şi nu numai că urma să-mi revăd bunica pe care n-o mai văzusem de prin toamnă, dar experiența din anii anteriori era favorabilă, ce relaxant era să stai pe un scaun la soare în timp ce copiii explorau curtea.

Începutul a fost promiţător. Nu am mai alergat prin tren de la un capăt la altul, drumul a fost chiar ok. Până am ajuns la explorat. Explorat care de data asta n-a mai fost o desfătare leneșă pentru însoțitori.

După escala la calculator de unde i-am luat cu forţa au urmat, în ordinea aleatoare a unui creier obosit: băgat lemne în sobă (din fericire în sobă nu era foc), scos apă din butoi cu recipientele de la baloane de săpun (schimbat haine şi confiscat recipiente), alergat pe scări (din fericire fără urmări), deschis fereastră, trântit galerie în cap (incredibil dar fără urmări), mers la cimitir unde au furat lumânări aprinse de la un mormânt şi au făcut un foc din conuri de brad (aici era cât pe ce), revenim la butoiul cu apă de unde au scos apă cu lopăţele de nisip (schimbat haine şi confiscat lopăţele), coborât în gârlă după apă (dar prinşi la timp, înainte să se ude), încuiat în casă (doar cel mare), vărsat soluţia de stropit din grădină, butoi cu apă, butoi cu apă, butoi cu apă... Din fericire au descoperit puţul când ne pregăteam de plecare, dar tare voiau să-l exploreze.

În concluzie, a fost o zi obositoare, cu mulţi peri albi, cu emoţii, de care într-o bună zi îmi voi aduce aminte cu plăcere, dar pe care azi aş vrea să n-o mai repet. Ştiu că e abia începutul, că aşa vor fi multe zile în viitor, că dacă au crescut e mai uşor în unele privinţe dar mult mai greu în altele. Şi mai ştiu că, deşi se mai bat şi se mai muşcă uneori, sunt fraţi şi sunt acolo unul pentru celălalt, o văd în alianţa lor, în cum se antrenează unul pe celălalt.

Bobocel nu vrea la grădiniță

Fiecare dimineață era un chin pentru mama Gâscă. Lui Bobocel nu-i plăcea deloc la grădiniță, şi, prin urmare, refuza să se îmbrace şi să meargă.

- Vreau acasă! se alinta el.

Sătulă de atâtea proteste, joaca de-a "îmbracă-mă, eu mă dezbrac", mersul de melc şi negocierile de zi cu zi mama Gâscă îi permise lui Bobocel să rămână singur acasă.

- Va fi cea mai frumoasă zi din viața mea! anunţă Bobocel.

Rămas singur Bobocel nu mai putea de bucurie. Plănuia să se joace mult, să se uite la televizor la desene, să mănânce ciocolată şi înghețată pe săturate şi să facă o baie lungă cu multă apă.

Nu trecuse nici măcar o oră şi Bobocel epuizase toată lista lui. De jucării se plictisise, la televizor erau aceleaşi desene plictisitoare în reluare, baia n-avea niciun haz fără o mamă Gâscă îngrijorată de nivelul apei şi parcă-l durea şi burtica de la atâta ciocolată.

Bobocel se plictisea, ba începu să audă sunete ciudate, care-i făceau inima să se strângă. Să stea acasă singur nu era chiar atât de amuzant pe cât credea, era chiar plictisitor. Şi timpul trecea aşa de greu...

Şi iar zgomote ciudate. Bobocel se ascunse în dulap, printre hainele mamei. Parcă aici se simţea în siguranță. Lacrimile îi curgeau pe obraji, burtica îl durea, era speriat şi timpul parcă stătea pe loc.

- Dacă eram la grădiniță acum mă jucam în curte cu ceilalţi copii...

În sfârșit se făcu ora magică când mama Gâscă şi Bobocuţ intrată pe uşă. Bobocel ieşi din dulap şi se aruncă în braţele mamei sale.

- Ştii mami, până la urmă nu-i aşa de rău la grădiniță.

Mama Gâscă zâmbi. Ştia că de acum nu va mai avea probleme dimineaţa.