De obicei nu cumpăr de pe stradă, dar azi căpşunile arătau atât de bine: mici, rotunde, roşii, parfumate încât m-am aşezat la coadă.
Erau 2 vânzători, un el şi o ea, plus un alt el ce se învârtea de colo-colo cu indicaţii preţioase. Domnul Şef să-i zicem.
Coada la români e o formă nedefinită, aşa că am nimerit să fiu ultima, chiar dacă au mai fost 2 care au venit după mine. Şi până să fiu servită îl văd pe domnul Şef agitându-se pe lângă o maşină, de unde se întoarce tunând:
- Voi chiar nu l-aţi recunoscut pe Importantu?
- Importantu era? spun cei doi într-un glas. Nu l-am recunoscut. Dar a trecut pe-aici de mai multe ori.
(Niciunul nu părea prea încântat de revedere, domnul Şef era chiar agitat, de unde trag concluzia ca Importantu nu e un prieten de familie).
- Pune repede nişte căpşuni pentru domnul Importantu! zice domnu Şef.
- De-alea frumoase? întreabă ea repede.
Mă uit la cele 2 lădiţe cu căpşuni. Mie-mi păreau la fel. Care-or fi fost căpşunile frumoase?
- Haide, de-o care-or fi! Mai repede, mai repede!
Plătesc, îmi iau punga cu căpşuni şi plec spre casă întrebându-mă dacă eu am nimerit căpşuni frumoase.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu