Mare, dar nu prea

- Sunt mare, am 105 centimetri!
- Aha, atunci ar trebui să dormi singur.
- Nu, nu sunt atât de mare.

Nu sunt o mamă perfectă

Nu ştiu cât aveam când am început să culeg gânduri despre când va fi când voi fi mamă. Îmi săreau în ochi scene cu copii prea răsfăţaţi, credea naiva din mine, şi-mi făceam un fel de reguli cu ce va face şi ce nu va face copilul meu şi cum îl voi creşte.

Şi a venit Dodo. După un început mai dificil cu treziri dese şi somn puţin a venit o perioadă în care totul era perfect. Aveam un copil ascultător, perfect şi totul era datorită mie şi educaţiei mele. Copilul meu mânca tot pentru că îi dădeam eu mâncare variată şi bună. Copilul meu nu făcea crize, nu cerea în braţe, împărţea jucăriile cu alţi copii pentru că eu îl învăţam bine. Ce mai, eram mama perfectă!

Câteva amintiri am din epoca perfecţiunii. Nu sfaturi date, că încerc să mă abţin să dau sfaturi neîntrebată, fiecare e liber să-şi crească copilul cum vrea. E drept că-mi mai scapă, dar am intenţii bune.

Prima amintire e o mamă de 2 băieţi. Cel mic avea pe-atunci în jur de 1 an, cel mare 2 ani şi jumate. Venea cu un singur copil în parc, prin rotaţie, celălalt rămânea acasă cu soţul sau soacra. Şi se văita, tot timpul se văita. Că ce greu e, că ăla mare are nişte crize de nu ştie ce să mai facă, a fost şi la neurolog, şi la psiholog (cu copilul, nu ea), ba a chemat şi preotul acasă să-l slujească, poate o fi deochiat. Că dacă ştia ce greu e... Mă uitam la ea cum se vaită şi tare mă enerva cum se plânge toată ziua. Ce-o fi aşa de greu să creşti 2? Da, naiva de mine, nici nu bănuiam...

A doua amintire o am cu o mămică tânără cu un copil de 2 ani jumate. Se târa după el pe aleile parcului cu o faţă de parcă în clipa următoare avea să izbucnească-n plâns. Copilul alerga peste tot, nu stătea o clipă locului, se căţăra, urla, ţipa, alerga, distrugea jucării şi uneori se mai trântea şi pe jos urlând din tot pieptul. Iar ea, în spatele lui cu mişcări lente, neputincioasă, părând să cadă în curând. Uneori reuşea să se oprească lângă banca mea, să-mi spună ce dor îi e de vârsta asta când stă copilul în căruţ. Mă uitam la ea cu milă. Oare aşa mă priveau şi pe mine trecătorii anul trecut când am ajuns la vârsta crizelor?

A treia amintire e mai târzie, de anul trecut. Dodo mergea pe jos cu orele fără să obosească, nepotul meu (avea puţin peste 4 ani) cerea în braţe după 5 minute. Fiind vorba de rude dragi sar eu cu sfaturi de cum să-nveţi copilul să meargă pe jos. Fiind vorba de rude dragi, m-au ascultat zâmbitori. N-au trecut 2 luni şi cine cerea în braţe imediat ce ieşeam pe uşa blocului?

Sunt aproape 3 ani de când nu mai sunt mamă perfectă. Copiii mei nu mai mănâncă bine în fiecare zi, nu mai merg unde vreau eu, nu dorm când trebuie, nu respectă programul şi am trecut prin nişte crize de uneori mă-ntreb cum de mai sunt normală. Viaţa noastră e compusă din mulţi de nu, din urlete, din tot ce ziceam că nu voi face vreodată.

Dar viaţa noastră e perfectă aşa cum e, şi n-aş vedea-o altfel, şi e aşa bine când ajung acasă la nu vreau şi ţipete şi aruncat de jucării şi muşcături, şi uneori vreau să trecem de vârsta asta, dar doar uneori, iar alteori mi-e frică de ce va aduce vârsta viitoare.

Şi-am învăţat să nu mai judec alţi părinţi, să nu-mi mai pară nepricepuţi şi neinteresaţi şi neputincioşi, că da, din afară totul pare aşa uşor, dar să fii în pielea lor, n-ai nici cea mai mică idee cum e. E aşa uşor să zici eu aş face aşa sau eu aş fi făcut aşa, dar când îţi vine vremea să faci descoperi că faci exact pe dos de cum ziceai.

Important e să-ncerci să fii cât mai bun pentru copilul tău. Să oferi tot ce poţi, cum poţi. Să-i oferi toată iubirea, toată grija, să fii acolo când are nevoie, să-l asculţi. E ok să nu fi perfect, atâta vreme cât încerci.

Şi acum, când am văzut cât de greu e să creşti un copil le sunt recunoscătoare părinţilor mei. Nu au fost perfecţi (şi uneori le-am reproşat asta), dar sunt cei mai buni părinţi pe care i-aş fi putut avea.

Calul roşu

Ştia că sunt pe urmele lui, îi simţea, îi auzea cumva. Avea un avans de cât? 5-10 minute? Oare era suficient?

Revăzu în minte planul de salvare. Părea o jucărie din Dragonul roşu, gata să se spargă la prima suflare de vânt. Dacă Profesorul greşea? Până acum nu greşise, dar întotdeauna e loc pentru prima dată.

"5 minute sunt de ajuns. O maşină ca asta într-un cartier rău famat dispare imediat ce ai coborât din ea".

Gonise cu viteză până aici. Îl dureau mâinile de la încordarea cu care ţinuse volanul. Sau poate de la emoţie. Nu în fiecare zi conduci un Ferrari.

Bun! Magazinul de pe colţ. Frână brusc, să fie auzit de la distanţă, coborî, lăsând uşa deschisă şi cheile în contact. Observă cu coada ochiului cum băieţii strânşi în faţa magazinului priveau fix într-un punct.

"Da, au muşcat din momeală" - zâmbi. Intră în magazin, comandă un pachet de ţigări şi zâmbi chipului roşcat din monitorul A pe care se derulau imaginile filmate de camera video de la casă. Ieşi din magazin şi se îndreptă spre scara blocului. Maşina dispăruse, probabil de minute bune - era linişte.

Traversă coridorul şi se opri în faţa uşii de la intrarea prin spate. Era încuiată. Scoase o cheie din buzunar, ieşi şi încuie la loc. Merse prin spatele blocurilor până la o altă uşă încuiată. Şi pentru asta avea cheie. Urcă pe scări până la ultimul etaj, unde a 3-a cheie îi permise să intre în camera spălătoriei.

Să fi trecut vreo 10 minute de când 2 tineri urcaseră într-un Ferrari lăsat cu uşa deschisă în faţa unui mic magazin de la colţul unui bloc. Atunci strada era aproape pustie, era linişte, acum era plină de oameni, era gălăgie. Poliţiştii erau peste tot, luau declaraţii oamenilor strânşi în faţa blocului, scotoceau prin magazin, alergau de colo-colo, ca nişte furnici albastre mari.

De la scara D ieşi un tânăr cu un rucsac în spate. Aruncă o privire scurtă către agitaţia din capătul celălalt al blocului şi se-ndreptă spre staţia de autobuz.
- O clipă tinere! Actele la control.
Simţi pământul fugindu-i de sub picioare. Aici greşise profesorul, când...
- Bă chiorule! Nu vezi că-i negru? Noi căutăm un roşcat. Hai mai repede, pare că s-a ascuns în subsol.
Auzi paşi grăbiţi în spatele lui şi răsuflă uşurat: scăpase! Dacă ar fi scos mâna albă din buzunar...

Profesorul se opri în uşa salonului nr. 6. Era salonul cazurilor disperate, copii cu boli rare, care nu puteau fi trataţi în ţară, care erau internaţi pentru monitorizare, pentru care părinţii se zbăteau cu strânsul de bani şi birocraţie. Era salonul speranţei, al neputinţei, al disperării.
Acum erau 5 internaţi, al 6-lea pierise săptămâna trecută. Mai lipseau 5,000 de euro până să plece la "spitalul bun", atât de puţin şi totuşi atât de mult...
În mijlocul salonului doctorul T. spunea o poveste. Copiii îl urmăreau atenţi, întinşi pe paturi, prea slăbiţi să stea în fund. Dar mintea lor funcţiona bine, urmăreau povestea şi dădeau răspunsuri, surprinzător pentru mulţimea de medicamente primite:
- Şi Zorro trebui să renunţe la frumosul lui cal roşu, ca să scape de urmăritori - încheie doctorul T. povestea.
- Nu există cai roşii.
- Ba există. De ce spui că nu există?
- Pentru că eu n-am văzut.
- Ai fost vreodată în Mexic? Acolo sunt.
Încurcat, copilul tăcu. Profesorul zâmbi.
- Şi ce-a făcut Zorro cu banii? întrebă fetiţa.
- A plătit un doctor să vindece toţi oamenii bolnavi care nu-şi permiteau să plătească.
- Ce bine-ar fi să avem şi noi un Zorro - oftă ea, privindu-şi mânuţele umflate de la atâtea perfuzii.
- Voi nu aveţi un singur Zorro, dar aveţi mai mulţi.
Profesorul intră în cameră. Mame şi copii îl priviră cu ochii mari.
- Da, se pare că s-au strâns banii necesari pentru toţi. De mâine începem transferurile.

În salonul numărul 6 era bucurie. Doctorul T. şi Profesorul închiseră uşa şi plecară să-şi continuie vizita din spital.
- Am auzit că omul de afaceri R. a fost jefuit. Aproximativ 350.000 euro şi un Ferrari roşu.
- O fi fost Zorro - zâmbi doctorul T.
- Mda, pe un cal roşu.
Zâmbiră. Aventura lor se terminase cu bine.

Smartphone-ul şi socializarea

Ne-ntâlneam vinerea să stăm de vorbă: ce-am făcut la muncă, ce-am făcut toată săptămâna. Era bine să ai cui povesti, să te mai descarci, şi să asculţi. Ne sfătuiam, spuneam bancuri, ne încărcam bateriile, apoi plecam spre casele noastre la ore târzii, mirosind a fum de ţigară, obosiţi, dar gata pentru o nouă rundă de viaţă. Eram uniţi, eram simpli, eram tineri. Şi credeam că toată viaţa serile de vineri vor rămâne aşa.

Apoi în viaţa noastră au apărut, pe rând, unul câte unul şi ne-au transformat. Erau jucării noi, pline de informaţii, aveai totul cu tine şi pur şi simplu nu puteai să stai fără el în mână: telefonul inteligent. Era atât de util, aveai ceva de verificat, iar cu ajutorul lui discuţiile păreau să evolueze: acum nu ne mai certam juma de oră pe o temă stupidă, găseam imediat răspunsul pe google. Părea că smartphone-ul ne ajută să evoluăm, devenea încet-încet indispensabil.

Încă mai avem serile de vineri. Noi, ăştia cu smartphone stăm pe scaun cu telefonul în mână, cei care încă rezistă pe baricade discutând aceleaşi teme plictisitoare de fiecare săptămână. Da, smartphone-ul ne face să ne simţim mai inteligenţi, mai încrezători în noi şi puţin superiori, că doar avem orice răspuns la degetul mare. Devenim antisociali, egoişti, povestim doar când avem ceva de povestit, nu mai ascultăm ce zic ceilalţi, cutiuţa minune nu ne lasă.

În ce ne transformăm? În a sta unul lângă altul, cu telefoanele în mână, schimbând din când în când câteva cuvinte fără importanţă? Oare ăsta e viitorul nostru social?

Acum ceva vreme văzusem pe facebook un anunţ dintr-o cafenea, care spunea cam aşa: "Nu avem wi-fi. La noi se socializează.". Pare nostim, dar în spatele glumei e un adevăr trist, c-am ajuns să înlocuim oamenii cu telefoane.

Culoare

Unul are ochii căprui închis, ca o mură aproape coaptă, celălalt albaştri, ca cerul de toamnă. Ziua nu seamănă deloc. Dar noaptea, când dorm, ce mult seamănă unul cu altul!

Câtă diferenţă de la o mică pată de culoare.

Turul Bucureştiului

De ceva vreme Dodo cere să ne plimbăm cu autobuzul cu etaj. L-a văzut într-o zi prin centru, cu turişti zâmbitori fluturându-şi mâinile peste balustradă.

Într-o zi pe la prânz plecăm direct de la grădiniţă spre Piaţa Unirii, de unde se poate lua autobuzul minune. Opreşte în staţia lui 783, între hotel Horoscop şi Patriarhie, biletul se ia direct din maşină şi costă 25 lei pentru adulţi şi 10 lei pentru copii între 7 şi 10 ani, valabil 24 de ore.

Ne-am plimbat prin autobuz, am stat şi jos, şi sus, şi-n faţă, şi la mijloc, şi în spate, peste tot, doar-doar s-o vedea sau simţi diferit. Şi n-am avut nevoie de ghid audio (gratuit în timpul călătoriei) pentru că am avut cel mai bun ghid:

- Piaţa Victoriei aici! Magistrala 1 şi magistrala 2. Aviatorilor aici! Magistrala 2. 330, 335 şi 331. Mergem la Bucureşti noi - cu mândrie.

Cuvinte

- Taie pempenele! (pepene)
- Babastu (albastru)
- Cacapu (capacul)
- Dafa (girafa)
- Pica (pisica)
- Bicu (buricu)
Cât de dulci sunt cuvintele stâlcite de o chestie mică şi blondă de 2 ani şi-un strop.