Calul roşu

Ştia că sunt pe urmele lui, îi simţea, îi auzea cumva. Avea un avans de cât? 5-10 minute? Oare era suficient?

Revăzu în minte planul de salvare. Părea o jucărie din Dragonul roşu, gata să se spargă la prima suflare de vânt. Dacă Profesorul greşea? Până acum nu greşise, dar întotdeauna e loc pentru prima dată.

"5 minute sunt de ajuns. O maşină ca asta într-un cartier rău famat dispare imediat ce ai coborât din ea".

Gonise cu viteză până aici. Îl dureau mâinile de la încordarea cu care ţinuse volanul. Sau poate de la emoţie. Nu în fiecare zi conduci un Ferrari.

Bun! Magazinul de pe colţ. Frână brusc, să fie auzit de la distanţă, coborî, lăsând uşa deschisă şi cheile în contact. Observă cu coada ochiului cum băieţii strânşi în faţa magazinului priveau fix într-un punct.

"Da, au muşcat din momeală" - zâmbi. Intră în magazin, comandă un pachet de ţigări şi zâmbi chipului roşcat din monitorul A pe care se derulau imaginile filmate de camera video de la casă. Ieşi din magazin şi se îndreptă spre scara blocului. Maşina dispăruse, probabil de minute bune - era linişte.

Traversă coridorul şi se opri în faţa uşii de la intrarea prin spate. Era încuiată. Scoase o cheie din buzunar, ieşi şi încuie la loc. Merse prin spatele blocurilor până la o altă uşă încuiată. Şi pentru asta avea cheie. Urcă pe scări până la ultimul etaj, unde a 3-a cheie îi permise să intre în camera spălătoriei.

Să fi trecut vreo 10 minute de când 2 tineri urcaseră într-un Ferrari lăsat cu uşa deschisă în faţa unui mic magazin de la colţul unui bloc. Atunci strada era aproape pustie, era linişte, acum era plină de oameni, era gălăgie. Poliţiştii erau peste tot, luau declaraţii oamenilor strânşi în faţa blocului, scotoceau prin magazin, alergau de colo-colo, ca nişte furnici albastre mari.

De la scara D ieşi un tânăr cu un rucsac în spate. Aruncă o privire scurtă către agitaţia din capătul celălalt al blocului şi se-ndreptă spre staţia de autobuz.
- O clipă tinere! Actele la control.
Simţi pământul fugindu-i de sub picioare. Aici greşise profesorul, când...
- Bă chiorule! Nu vezi că-i negru? Noi căutăm un roşcat. Hai mai repede, pare că s-a ascuns în subsol.
Auzi paşi grăbiţi în spatele lui şi răsuflă uşurat: scăpase! Dacă ar fi scos mâna albă din buzunar...

Profesorul se opri în uşa salonului nr. 6. Era salonul cazurilor disperate, copii cu boli rare, care nu puteau fi trataţi în ţară, care erau internaţi pentru monitorizare, pentru care părinţii se zbăteau cu strânsul de bani şi birocraţie. Era salonul speranţei, al neputinţei, al disperării.
Acum erau 5 internaţi, al 6-lea pierise săptămâna trecută. Mai lipseau 5,000 de euro până să plece la "spitalul bun", atât de puţin şi totuşi atât de mult...
În mijlocul salonului doctorul T. spunea o poveste. Copiii îl urmăreau atenţi, întinşi pe paturi, prea slăbiţi să stea în fund. Dar mintea lor funcţiona bine, urmăreau povestea şi dădeau răspunsuri, surprinzător pentru mulţimea de medicamente primite:
- Şi Zorro trebui să renunţe la frumosul lui cal roşu, ca să scape de urmăritori - încheie doctorul T. povestea.
- Nu există cai roşii.
- Ba există. De ce spui că nu există?
- Pentru că eu n-am văzut.
- Ai fost vreodată în Mexic? Acolo sunt.
Încurcat, copilul tăcu. Profesorul zâmbi.
- Şi ce-a făcut Zorro cu banii? întrebă fetiţa.
- A plătit un doctor să vindece toţi oamenii bolnavi care nu-şi permiteau să plătească.
- Ce bine-ar fi să avem şi noi un Zorro - oftă ea, privindu-şi mânuţele umflate de la atâtea perfuzii.
- Voi nu aveţi un singur Zorro, dar aveţi mai mulţi.
Profesorul intră în cameră. Mame şi copii îl priviră cu ochii mari.
- Da, se pare că s-au strâns banii necesari pentru toţi. De mâine începem transferurile.

În salonul numărul 6 era bucurie. Doctorul T. şi Profesorul închiseră uşa şi plecară să-şi continuie vizita din spital.
- Am auzit că omul de afaceri R. a fost jefuit. Aproximativ 350.000 euro şi un Ferrari roşu.
- O fi fost Zorro - zâmbi doctorul T.
- Mda, pe un cal roşu.
Zâmbiră. Aventura lor se terminase cu bine.

Smartphone-ul şi socializarea

Ne-ntâlneam vinerea să stăm de vorbă: ce-am făcut la muncă, ce-am făcut toată săptămâna. Era bine să ai cui povesti, să te mai descarci, şi să asculţi. Ne sfătuiam, spuneam bancuri, ne încărcam bateriile, apoi plecam spre casele noastre la ore târzii, mirosind a fum de ţigară, obosiţi, dar gata pentru o nouă rundă de viaţă. Eram uniţi, eram simpli, eram tineri. Şi credeam că toată viaţa serile de vineri vor rămâne aşa.

Apoi în viaţa noastră au apărut, pe rând, unul câte unul şi ne-au transformat. Erau jucării noi, pline de informaţii, aveai totul cu tine şi pur şi simplu nu puteai să stai fără el în mână: telefonul inteligent. Era atât de util, aveai ceva de verificat, iar cu ajutorul lui discuţiile păreau să evolueze: acum nu ne mai certam juma de oră pe o temă stupidă, găseam imediat răspunsul pe google. Părea că smartphone-ul ne ajută să evoluăm, devenea încet-încet indispensabil.

Încă mai avem serile de vineri. Noi, ăştia cu smartphone stăm pe scaun cu telefonul în mână, cei care încă rezistă pe baricade discutând aceleaşi teme plictisitoare de fiecare săptămână. Da, smartphone-ul ne face să ne simţim mai inteligenţi, mai încrezători în noi şi puţin superiori, că doar avem orice răspuns la degetul mare. Devenim antisociali, egoişti, povestim doar când avem ceva de povestit, nu mai ascultăm ce zic ceilalţi, cutiuţa minune nu ne lasă.

În ce ne transformăm? În a sta unul lângă altul, cu telefoanele în mână, schimbând din când în când câteva cuvinte fără importanţă? Oare ăsta e viitorul nostru social?

Acum ceva vreme văzusem pe facebook un anunţ dintr-o cafenea, care spunea cam aşa: "Nu avem wi-fi. La noi se socializează.". Pare nostim, dar în spatele glumei e un adevăr trist, c-am ajuns să înlocuim oamenii cu telefoane.

Culoare

Unul are ochii căprui închis, ca o mură aproape coaptă, celălalt albaştri, ca cerul de toamnă. Ziua nu seamănă deloc. Dar noaptea, când dorm, ce mult seamănă unul cu altul!

Câtă diferenţă de la o mică pată de culoare.

Turul Bucureştiului

De ceva vreme Dodo cere să ne plimbăm cu autobuzul cu etaj. L-a văzut într-o zi prin centru, cu turişti zâmbitori fluturându-şi mâinile peste balustradă.

Într-o zi pe la prânz plecăm direct de la grădiniţă spre Piaţa Unirii, de unde se poate lua autobuzul minune. Opreşte în staţia lui 783, între hotel Horoscop şi Patriarhie, biletul se ia direct din maşină şi costă 25 lei pentru adulţi şi 10 lei pentru copii între 7 şi 10 ani, valabil 24 de ore.

Ne-am plimbat prin autobuz, am stat şi jos, şi sus, şi-n faţă, şi la mijloc, şi în spate, peste tot, doar-doar s-o vedea sau simţi diferit. Şi n-am avut nevoie de ghid audio (gratuit în timpul călătoriei) pentru că am avut cel mai bun ghid:

- Piaţa Victoriei aici! Magistrala 1 şi magistrala 2. Aviatorilor aici! Magistrala 2. 330, 335 şi 331. Mergem la Bucureşti noi - cu mândrie.

Cuvinte

- Taie pempenele! (pepene)
- Babastu (albastru)
- Cacapu (capacul)
- Dafa (girafa)
- Pica (pisica)
- Bicu (buricu)
Cât de dulci sunt cuvintele stâlcite de o chestie mică şi blondă de 2 ani şi-un strop.

Primul film

Ta-su a relatat de curând experienţa primului film. Părea o experienţă pozitivă, amuzantă şi am decis să-ncerc şi eu.

Am hotărât să merg doar cu Dodo, Alfi e încă prea mic şi nu cred că ar rezista. Dar cum a stat lipit de intrarea în sala 14 regret că l-am lăsat pe din-afară, s-a simţit exclus. Pe de altă parte Dodo are nevoie de momentele astea doar eu şi el, să se simtă special...

Uneori e atât de greu să alegi ce-i mai bine...

Am decis să mergem la Avioane 2D dublat în limba română. Oferta de filme 2D e tare săracă, iar cum în sală am fost doar noi 2, înţeleg de ce.

Am cumpărat biletele pentru film, am cumpărat pop-corn cu caramel, pop-corn, suc, Dodo e foarte încântat de tot, ajungem lângă sala de cinema şi... nu vrea să intre. Şi iată-mă cu braţele pline de floricele şi un copil miorlăit care mă trage spre ieşire.

Aşa că vreo 10 minute am stat la uşa sălii, eu explicându-i că vom sta doar cât vrea el, dacă nu-i place plecăm oricând, dar măcar să intrăm în sală dacă tot avem bilete, el spunând doar un "nu vreau". Până la urmă a acceptat să mergem în sală. Ne-am aşezat în primul rând, n-a vrut în altă parte şi... moment de panică, reclama la Hobitul; dar până să sară el de pe scaun a început filmul şi nu şi-a mai dezlipit ochii de ecran. A zâmbit, a râs aşa mai pe tăcute, s-a bucurat când a câştigat Stropi, a părut să-i placă.

La sfârşit:
-Ţi-a plăcut la cinema?
- Daaaa!
- Mai mergem?
- Nu!

Iar când ne reîntregim grupul anunţă cu mândrie:
- Am fost la cinematograf noi!

Per total a fost o experienţă plăcută, dar nu cred că o vom repeta prea curând.

Zi cu meci

Era o zi cu meci pe stadion, aşa că strada era tare animată: fanii îmbrăcaţi în culorile echipei mergeau în pas rapid, vorbind tare, râzând. Bunica şi cei doi nepoţi priveau emoţia curgând spre stadion.
- Uite poliţiştii călare! le arătă bunica.
Copiii priveau poliţiştii mândri ce supravegheau mulţimea de sus, caii frumoşi ce păşeau semeţ pe stradă, era un tablou frumos.
- Uite şi poliţiştii pe jos! arătă nepotul cel mare spre doi poliţişti fără cai.