Hoţul de întrebări

Eu: Ce-ai mâncat azi?
Alfi: Nimic. De ce n-am mâncat nimic?
Da, asta era întrebarea mea...

Mare/mic

Dodo avea puţin sub 2 ani când a apărut Alfi. Era încă mic, dar dintr-o dată a părut mare, era imens pe lângă cei 47 centimetri.

De atunci nu i-am mai admirat mânuţele, picioarele, hăinuţele. Când ai ceva mai mic în casă e greu să vezi ceva puţin mai mare tot mic.

Ieri admiram mânuţa lui Alfi. Ce mică şi delicată...

Şi atunci mi-am dat seama: Alfi are aproape 3 ani. Cu un an mai mult decât avea Dodo când s-a născut Alfi. Cu un an mai mult de când mânuţele lui Dodo nu mi-au mai părut mici.

Când eşti frate mai mare uneori părinții te văd mai mare decât eşti.

Bilanțul unei zile

Drumul până la Gara de Nord, aproximativ 30 minute, trenul face puţin peste o oră, cei 10 km până-n sat aproximativ 20 minute, deci în total două ore. Exceptând faptul că trebuie să mă trezesc la 7 ca să prind trenul de 9, ceea ce nu prea e plăcut într-o zi de sâmbătă când vinerea ai petrecut până târziu, abia aşteptam călătoria de azi. Şi nu numai că urma să-mi revăd bunica pe care n-o mai văzusem de prin toamnă, dar experiența din anii anteriori era favorabilă, ce relaxant era să stai pe un scaun la soare în timp ce copiii explorau curtea.

Începutul a fost promiţător. Nu am mai alergat prin tren de la un capăt la altul, drumul a fost chiar ok. Până am ajuns la explorat. Explorat care de data asta n-a mai fost o desfătare leneșă pentru însoțitori.

După escala la calculator de unde i-am luat cu forţa au urmat, în ordinea aleatoare a unui creier obosit: băgat lemne în sobă (din fericire în sobă nu era foc), scos apă din butoi cu recipientele de la baloane de săpun (schimbat haine şi confiscat recipiente), alergat pe scări (din fericire fără urmări), deschis fereastră, trântit galerie în cap (incredibil dar fără urmări), mers la cimitir unde au furat lumânări aprinse de la un mormânt şi au făcut un foc din conuri de brad (aici era cât pe ce), revenim la butoiul cu apă de unde au scos apă cu lopăţele de nisip (schimbat haine şi confiscat lopăţele), coborât în gârlă după apă (dar prinşi la timp, înainte să se ude), încuiat în casă (doar cel mare), vărsat soluţia de stropit din grădină, butoi cu apă, butoi cu apă, butoi cu apă... Din fericire au descoperit puţul când ne pregăteam de plecare, dar tare voiau să-l exploreze.

În concluzie, a fost o zi obositoare, cu mulţi peri albi, cu emoţii, de care într-o bună zi îmi voi aduce aminte cu plăcere, dar pe care azi aş vrea să n-o mai repet. Ştiu că e abia începutul, că aşa vor fi multe zile în viitor, că dacă au crescut e mai uşor în unele privinţe dar mult mai greu în altele. Şi mai ştiu că, deşi se mai bat şi se mai muşcă uneori, sunt fraţi şi sunt acolo unul pentru celălalt, o văd în alianţa lor, în cum se antrenează unul pe celălalt.

Bobocel nu vrea la grădiniță

Fiecare dimineață era un chin pentru mama Gâscă. Lui Bobocel nu-i plăcea deloc la grădiniță, şi, prin urmare, refuza să se îmbrace şi să meargă.

- Vreau acasă! se alinta el.

Sătulă de atâtea proteste, joaca de-a "îmbracă-mă, eu mă dezbrac", mersul de melc şi negocierile de zi cu zi mama Gâscă îi permise lui Bobocel să rămână singur acasă.

- Va fi cea mai frumoasă zi din viața mea! anunţă Bobocel.

Rămas singur Bobocel nu mai putea de bucurie. Plănuia să se joace mult, să se uite la televizor la desene, să mănânce ciocolată şi înghețată pe săturate şi să facă o baie lungă cu multă apă.

Nu trecuse nici măcar o oră şi Bobocel epuizase toată lista lui. De jucării se plictisise, la televizor erau aceleaşi desene plictisitoare în reluare, baia n-avea niciun haz fără o mamă Gâscă îngrijorată de nivelul apei şi parcă-l durea şi burtica de la atâta ciocolată.

Bobocel se plictisea, ba începu să audă sunete ciudate, care-i făceau inima să se strângă. Să stea acasă singur nu era chiar atât de amuzant pe cât credea, era chiar plictisitor. Şi timpul trecea aşa de greu...

Şi iar zgomote ciudate. Bobocel se ascunse în dulap, printre hainele mamei. Parcă aici se simţea în siguranță. Lacrimile îi curgeau pe obraji, burtica îl durea, era speriat şi timpul parcă stătea pe loc.

- Dacă eram la grădiniță acum mă jucam în curte cu ceilalţi copii...

În sfârșit se făcu ora magică când mama Gâscă şi Bobocuţ intrată pe uşă. Bobocel ieşi din dulap şi se aruncă în braţele mamei sale.

- Ştii mami, până la urmă nu-i aşa de rău la grădiniță.

Mama Gâscă zâmbi. Ştia că de acum nu va mai avea probleme dimineaţa.

De ce? Nu stiu. Nu vreau!

Viata noastra se invarte intre cei 3 mari: "de ce?", "nu stiu", "nu vreau!". 

De ce ploua? De ce nu ninge? De ce e frig? De ce e soare? De ce se schimba sinele de tramvai? De ce mergem la gradinita? De ce nu mergem in parc? De ce e cerul albastru? De ce e noapte? De ce e zi? De ce avem nas? De ce avem mâini? De ce avem gură? De ce sunt mic? Atatea "de ce"-uri la care uneori nu stii ce sa răspunzi, la care alteori ai răspuns de atâtea ori, de ce, de ce, de ce...

"Nu stiu" e răspunsul la orice întrebare. Chiar si la cele la care stie sa răspundă. 

"Nu vreau!" apare cand il rogi sa facă ceva. Chiar dacă face.

Sunt cuvintele pe care le auzim zilnic, la nesfârșit, ca o melodie pe repeat. Obsedantă, dar plăcută auzului. Si sper sa tina cat mai mult, chiar daca nu am intotdeauna răspunsul potrivit.

Febra

Te uiti inmarmurit la afisajul termometrolui. Stii ca are febra, i-ai simtit fruntea arzand, dar nu-ti imaginai...

Cand a facut 39? Acum cateva minute alerga ca una din capritele lui Heidi, si acum frige ca nisipul plajei intr-o zi fierbinte de vara.

Oare cand isi face antitermicul efectul? Pare ca l-ai pus de ore si fruntea copilului tau inca frige, nu sunt semne ca ar ceda. Daca n-ar fi iarna si n-ar avea frisoane l-ai impacheta in prosoape ude, dar asa doar strangi manuta mica si numeri minutele trecand, cu inima cat un purice. Timpul merge cu viteza melcului, si tu esti paralizat langa patul copilului tau. Si parca niciodata nu l-ai iubit atata, parca niciodata n-ai simtit cat de important e, cat de mult conteaza, nu la intensitatea asta, ca ai fi in stare sa dai orice pentru a-l vindeca intr-o secunda, orice!

Stii ca nu e ceva grav, altfel ai fi alergat acum cateva ore la cel mai apropiat spital. Stii ca poate astepta pana a doua zi dimineata cand vei merge la pediatru. Dar cumva nu reusesti sa adormi, ramai la capataiul lui, ascultandu-l cum respira, tresarind la fiecare gest, la fiecare suierat mai lung, la fiecare geamat. Stii ca maine, dupa vizita la doctor te asteapta o noua zi de munca, si cateva ore de somn, intre 2 doze de antitermic ar fi mai mult decat necesare. Dar cumva somnul a pierit si poti doar sa numeri minute in asteptarea diminetii.

Si intr-un final respiratia e normala, febra a cedat. Te linistesti, si  pentru o clipa zambesti. Doar pentru o clipa, pentru ca stii ca in curand fruntea lui va arde iarasi.

Apoi febra revine. Si imediat panica: mai e o ora pana sa-i poti da medicamentul. El arde langa tine, tu astepti neputincioasa, cu ochii pe ceas. Minute grele de asteptat, de neputinta, de disperare, de nesomn.

Dimineata iti aduce o reteta cu nume complicat, ceva banal, Dar care tie ti-a dat atatea emotii. Si-ti va mai da, ca lupta abia incepe.

Nervos si cuminte

Maia: Hai, sa-l dam pe Alfi cu crema in obraji.
Dodo: De ce?
Maia: Uite ce obraji rosii are.
Dodo: De ce sunt rosii? E nervos?

Maia (lauadand un Alfi care ajuta la strans de jucarii): Bravo! Alfi e cuminte ca strange jucarii.
Alfi priveste cum Maia aduna cuburi si le pune in cutie si concluzioneaza: Si Maia e cuminte!