Statea intinsa pe pat si sporovaia vesela despre cat de bine se simte si cat de perfect e totul. Vocea doctoritei o opri din visatul cu ochii deschisi. Privi catre televizorul pe care ecograful isi proiecta imaginile, dar era inchis acum.
Derula mintal ce se intamplase in cele cateva minute de cand intrase in cabinet. Ii intinsese doctoritei dosarul cu ultimele analize, apoi se schimbase in halatul ala incomod si urcase pe masa de consult. Apoi doctorita incepuse sa masoare si ea incepuse sa povesteasca... Doar vocea ei...
Da, doar vocea ei se auzea, niciun alt sunet. Apoi vazuse, pentru cateva secunde doar, o pata intunecata plutind fara directie. Si atunci stiu, nu mai era nevoie sa ii spuna.
O sa plang acasa, o sa plang acasa! isi urla in gand, dar lacrimile nu o ascultau, ci curgeau incet pe obraji.
- Iubita, se mai intampla! Nimeni nu stie de ce, dar una din trei sarcini nu ajung la final.
O sa plang acasa! repeta la nesfarsit in minte, sperand sa opreasca lacrimile sa mai curga pe obraji. Cuvintele de incurajare, sfaturile, instructiunile cu ce trebuie sa faca pentru "eliminare" se auzeau undeva pe fundal, ca un televizor dat prea incet.
Din cand in cand, un cuvant ii taia dureros sufletul: eliminare, infectie, pastila...
Mai tarziu, in masina care o ducea acasa, scoase telefonul. Whatsapp-ul avea multe mesaje noi, de la unii care abia aflasera si o felicitau, de la altii care o intrebau cum a fost la ecografie...
"Nu mai e.", ii scrise sotului. Nu putea sa il sune, nu putea vorbi de lacrimi si durere.
"Nu inteleg", veni raspunsul. "Ce nu intelegi? Nu mai e, s-a oprit din evolutie".
Nu-si mai putea tine lacrimile, asa ca le lasa sa curga din belsug, sa planga durerea sufletului. Nu-i mai pasa ca e intr-o masina straina, ca un om necunoscut o privea putin speriat in oglinda retrovizoare, ca in curand va ajunge acasa si va intalni vecini curiosi. Nu mai era...
Unsprezece saptamani, atat avea, atat ar fi avut daca o inimioara mica nu ar fi incetat sa bata. De aproape trei saptamani il purta asa, fara suflare, fara sa stie. De ce nu stia, ar fi trebuit sa stie?! Semnele au fost acolo, le-a ignorat: cand au disparut greturile brusc, permitandu-i dintr-o data sa manance orice, dupa multe zile in care nu mancase mare lucru, cand a reusit sa doarma toata noaptea intreaga, fara pauzele lungi de vomitat la baie, cand dupa multe zile de rau s-a simtit bine, de parca n-ar fi fost insarcinata. Semnele au fost, ea n-a stiut sa le vada.
Si acum... anuntase pe toata lumea, ieri fusese ziua ei si serbase cu prieteni dragi. Cadourile nedesfacute inca asteptau cuminti intr-un colt al dormitorului, prin ele si hainute de maternitate, pentru zilele care nu vor mai veni. Pentru un viitor care cotise brusc spre alta directie, lasand-o plina de intrebari fara raspuns.
Acele de ce-uri si poate, aceea vina netarmuita ca a fost vina ei, doar vina ei. Ca ceva ce a facut sau ceva ce a simtit au dus la asta, la mica pata plutind fara directie undeva in corpul ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu