Despărţire

Ştiam că nu mai merge între noi, eu voiam mai mult, tu erai indiferent. Ştiam că voi pleca, eu voiam altceva, tu erai nepăsător. Mă durea nepăsarea ta, te uram pentru atâtea. Dar erai primul, ne legau atâtea, mi-era atât de greu să plec.

Mai plecasem acum câţiva ani, voiam o familie. Când am revenit ceva se schimbase. Credeam că sunt specială, că însemn ceva pentru tine, că 5 ani de dedicare înseamnă ceva, dar se pare că au însemnat doar pentru mine. Credeam că eşti mândru de tot ce am creat împreună, dar se pare că doar eu eram mândră. Atunci am văzut cât de uşor e să fii dat la o parte, ca o haină de care nu mai ai nevoie şi pe care o arunci la coş.

Am rămas să lupt, să-ţi demonstrez că merit, că sunt la fel de muncitoare şi dedicată. Dar m-ai tratat cu indiferenţă, ai făcut atâtea alegeri greşite, m-ai dezamăgit iar şi iar, aşa că am ales să plec.

Ţi-am dat vestea sperând că mă vei ruga să rămân. Nu cred c-aş fi rămas, nu am voie să dau cu piciorul la şansa asta, dar voiam să mă rogi să rămân. Să simt că anii ăştia mulţi n-au fost degeaba, că eu am însemnat ceva pentru tine, că nu sunt la fel cu ceilalţi care au tot plecat.

M-ai întrebat dacă sunt sigură ca vreau să plec şi asta a fost tot. O bifă pe formularul standard de ieşire, o discuție conform procedurii şi atât. Tu ai pus punct. Ai încheiat capitolul meu în clipa în care mi-am dat demisia. Ai trecut mai departe aşa uşor de parcă anii ăştia mulţi nici n-au existat.

Eu plec.

Ziua în care nu mi-am ascultat copilul

I-am promis că îl voi asculta mereu. Şi totuşi sunt zile când nu o fac. În dimineţile când nu vrea la grădiniță şi-l trag după mine cu forţa, în zilele în care-mi zice că nu-i e foame iar eu-i îndes mâncare pe gât, în zilele în care nu vrea în parc şi eu îl duc, deşi nici eu n-aş vrea, când mai vrea să stea o oră şi eu-i sting lumina şi-l bag în pat.

- Azi nu merg la grădiniță, sunt bolnav - îmi zicea de vreo săptamână.

Părea sănătos, aşa că l-am dus. În sâmbăta acelei săptămâni ne-am internat cu diagnosticul pneuomonie.

- Acum sunt sănătos - mi-a zis într-o zi. De o săptămână alergam de la un doctor la altul, de la o analiză la alta, în aşteptarea unui diagnostic. Nu l-am crezut, deşi tare aş fi vrut să aibă dreptate.

A trecut o lună şi pare că a avut dreptate. Încă îmi stă inima la fiecare sunet de tuse, încă tremur că poate diagnosticul neconfirmat era real, dar el e bine, voios şi plin de viață.

Şi trebuie să-l ascult mai des.

Concediu de manager

Nu ştiu cum se face, dar ori de câte ori pleacă un manager în concediu vine un e-mail kilometric cu persoanele de contact în cazul în care. Şi sunt enumerate atâtea cazuri în care şi atâtea persoane de contact încât pentru moment ai un început de atac de panică: oare cum se va descurca firma fără managerul X? Dacă persoana de contact responsabilă de cazul în care habar n-are să se descurce în cazul în care chiar se întâmplă?

Încet-încet te linişteşti şi te apucă un sentiment de milă pentru X, săracul, la cât munceşte are şi el nevoie de o pauză, sigur e obosit. Şi poate te apucă puţin şi nervii pe mai-marii companiei care nu observă măcar asta, ce persoană importantă e X, ce mult munceşte.

Pe măsură ce zilele trec începi să te linişteşti. Vezi că persoanele de contact se descurcă surprinzător de bine, de parcă asta ar fi făcut de multă vreme. Nici urmă de dezastrul la care te aşteptai la citirea e-mailului, lucrurile merg mai departe la fel de bine, poate chiar puţin mai bine.

Şi vine ziua în care se întoarce managerul X din concediu. Dar tu eşti deja la starea de uimire, când te-ntrebi ce nevoie e de X? Cele 3 săptămâni au trecut surprinzător de bine, în plus nu s-a mai pierdut timpul prin şedinţe inutile. Ba mai mult, eşti chiar dezamăgit, că tocmai ai aflat că unele din persoanele de contact în cazul în care, chiar asta fac zi de zi, managerul X fiind un pas intermediar.

Uite de asta n-ar trebui ca managerii să-şi ia concediu.

Singur

Sala mică de la intrare părea imensă în acea dimineaţă. Avea ceva apăsător, şi parcă niciodată nu se simţise atât de mic.

Se aşeză pe scăunelul de lângă uşă, cel pe care stătea în fiecare dimineață. Privea în gol în timp ce-şi desfăcea sandaua, neavând curaj să privească în jur. Mobilierul azi părea imens şi el era atât de mic şi părăsit.

Nu era singur. Vocile lor se auzeau undeva pe hol, discutând vesele, de parcă era o zi ca oricare alta:
- Nu vine azi! Nu se simte bine...

Nu era corect! El era acolo, în sala aceea imensă, atât de singur şi mic. Şi toată durerea aceea era prea mare pentru sufleţelul lui. Ar fi vrut să plângă, ar fi vrut să urle, ar fi vrut să fie oriunde dar nu aici, aici unde totul îi amintea cât de singur e.

Îşi şterse lacrimile tăcute de pe obraji, nici nu le simţise curgând, dar le ştia acolo, nu se putea cu un suflet atât de trist să nu fie.

Lăsă prima sanda să-i cadă din picior. Pe a doua nu mai reuşi să o descalţe, lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji, sala era prea mare şi el era atât de singur...

- La prânz, puiule, nu mai plânge, la prânz îţi vei revedea fratele.

Dar el plângea cu suspine, era atât de greu să fie singur în grădiniță, fără fratele mai mare.

Poveşti

Seara e timpul poveştilor în pijamale. Când e devreme avem timp de citit, de uitat la poze, de întrebări şi de multe altele.

Dar din păcate nu întotdeauna e devreme. Uneori ne prinde şi mai târziu, şi atunci nu avem timp de citit, de uitat la poze, de întrebări şi de multe altele. Când e târziu e seara poveştilor cu lumina stinsă. Spuse din memoria unei mame obosite după o zi lungă de muncă.

Într-o seară târzie mă chinuiam să scot din amintiri povestea celor 101 dalmaţieni. Zic eu acolo chinuit o bucată mare când mă-ntrerupe seria de ce-urilor. De ce era Cruela rea? De ce voia puii? De ce dalmaţienii când se nasc nu au pete? De ce... ? De ce...? De ce... ?

Se termină prima serie de întrebări şi să continuăm povestea. Numa' că habar n-aveam unde am rămas. Înainte sau după răpirea căţeilor?

- Dodo, unde am rămas cu povestea?
- La pagina 10 - vine răspunsul lui prompt.

Cum ştii care e pagina 10 a unei poveşti spuse din memorie?

Diferenţe

Când se-ntâlnesc doi băieţi la joacă e gălăgie mare. Sunt trânte, lupte, ţipete şi urlete, aleargă mult, se ceartă pe jucării, vorbesc tare, râd... Sunt ca o ploaie vijelioasă de vară cu tunete şi fulgere, cumva abia aştepţi să se oprească, şi cumva sufletul tău se strânge la fiecare tunet. Dar, ştii că liniştea nu e bună, că dacă nu-i auzi clar trebuie să intervii.

Când se-ntâlnesc două fete la joacă e linişte. Atât de linişte încât nici n-ai zice că se joacă împreună. Sunt ca ploaia tăcută de toamnă, când leneveşti în pat până târziu, iar uneori îţi încordezi auzul doar pentru sunetul acela de stropi bătând în geam. Ştii că sunetele nu sunt bune, că dacă auzi gălăgie e momentul să intervii.

Cu bicicletele

Plecăm la plimbare cu bicicletele: Alfi înainte pe alee pe bicicleta lui fără pedale, Dodo pe trotuar pe bicicleta cu roţi ajutătoare, şi eu între ei, încercând să fiu la un pas distanță de un pericol posibil.

O clipă şi Dodo cu bicicleta pe jos. Ştiu că nu s-a lovit, că nu sunt urlete, dar sunt puţin îngrijorată. Culeg copilul de jos, culeg bicicleta, mă liniştesc, şi izbucnesc în râs când Dodo concluzionează:
- S-a împiedicat bicicleta.