Dezvăţ

Avea mama o vorbă pe vremuri: "Eu n-am chiloţi pe mine şi tu-mi iei...". Întotdeauna i-a plăcut să exagereze, măcar un pic.

Îi luai un buchet de flori că ţi-e dragă? Venea replica despre chiloţi. O prăjitură că e duminică sau o carte de ziua ei de nume? Iar replica despre chiloţi.

Ajunsesem să ne simţim vinovaţi doar uitându-ne la flori, şi cumva ne simţeam nedreptaţiţi, ce era aşa rău dacă din banii noştri de buzunar puneam deoparte o sumă mică pentru ea?

De bătut nu ne-am dat bătuţi, doar că într-un an, de ziua ei, i-am cumpărat doar chiloți. Noi trei din familia apropiată, de toţi banii pe care reuşisem să-i agonisim. Nu mai ţin minte câte bucăţi am luat, dar nici n-am mai auzit replica de-atunci.

Adjective

Ultima descoperire a lui Dodo: adjectivele. Îi place să le folosească, iar pe noi ne amuză când îl auzim înfrumuseţându-şi frazele.

Eram la o petrecere, se spăla pe mâini la baie, când o fetiţă a intrat peste el şi şi-a băgat mâinile sub robinet. Era mai mare, şi ca vârstă şi ca volum, iar gestul ei l-a speriat puţin. Mai mult, musafira nepoftită din baie l-a stropit, din grabă şi neatenţie sper eu. A venit la mine supărat:
- Un copil mi-a murdărit cămaşa mea frumoasă.

Alfi primise un cadou. Încercase el să desfacă plasticul, dar nu reuşea, aşa că i-a cerut ajutorul fratelui mai mare.
- Îl desfac eu cu dinţii mei puternici! a fost răspunsul lui Dodo.

Încredere

Mâncarea favorită a lui Dodo e lasagna. Îi place la nebunie şi ar mânca-o oricând, şi când e bolnav şi n-are poftă de mâncare, şi când e sătul, dacă îi pui în faţă o porţie de lasagna o mănâncă şi mai cere una.

Nu ştiu să fac lasagna, de cele mai multe ori cumpărăm de la Lidl. Nu prea des, dar cumpărăm, mai ales în zilele aglomerate când n-apuc nici să respir, lasagna de la Lidl e salvatoare: bună, rapidă şi repede mâncată. Un singur defect are lasagna de la Lidl: nu e făcută de mine.

Aşa că într-o seară mă apuc eu de pregătit o lasagna. M-am luptat ce m-am luptat cu sosul Bechamel, am condimentat carnea o ţâră mai mult decât trebuia, am făcut greşeala să încep cu strat de paste şi să nu insist pe colţuri, dar la final rezultatul a fost mai mult decât satisfăcător. Eram de-a dreptul mândră şi abia aşteptam să văd reacţia copilului nerăbdător ce aştepta lângă cuptor de parcă era bradul în noaptea de ajun.

Reacţia lui? Priceless, cum zice reclama:
- Vreau lasagna de la Lidl! Vreau lasagna cu crustă neagră şi bună!

Am reuşit cu greu să-l conving să guste, dar n-a mâncat prea mult. Noi restul ne-am lins pe degete şi data viitoare poate reuşesc o crustă neagră şi bună, să recâştig încrederea copilului.

Compania de chiori

Eram prin liceu, când banii de buzunar erau puţini şi banii de o haină nouă şi mai puţini. Nu mai ţin minte cum de aveam o sumă strânsă şi nu mai ţin minte cum de n-o cheltuisem, căci mă întorceam din Obor, un Obor spre finalul anilor '90, unde găseai de toate.

Ieşisem din piaţă când o tanti cu un hanorac negru mi-a ieşit în cale. Îl vindea ieftin, şi mare coincidenţă, aveam banii necesari. Mai mult, îmi doream un hanorac negru de multă vreme, şi era chiar drăguț. Singurul lucru care nu-mi plăcea e că avea imprimate câteva desene ale unei echipe de hochei de care nu auzisem la vremea aceea.

Aşa că schimbul s-a făcut şi mi-am cumpărat un hanorac negru, cel mai frumos hanorac din viaţa mea. Ajung acasă, mi-l admiră toată lumea, preţ mic, material bun, ce mai, un succes. A doua zi de dimineaţă în curtea liceului acelaşi succes. Nu cred că am avut în viaţa mea o haină atât de admirată. Până când... un coleg citeşte cu atenţie emblema echipei de hochei: "Compania de chiori Edmonton Oilers".

Uimitor câţi chiori n-au văzut s-ul, începând cu cel mai mare dintre toţi, adică eu.

Oraş grăbit

Privit de undeva de sus probabil arată ca un muşuroi de furnici. Dar spre deosebire de furnici lipseşte rânduiala, e doar un haos grăbit gata să explodeze. Un amestec de nervi, dat din coate şi paşi grăbiţi, o cursă nebună, ciudată şi periculoasă. Un vârtej de apă, când eşti prins în mijlocul ei poţi merge doar în sensul lor, eşti prins, nu e cale de întoarcere.

Nu există ordine, nu există reguli, e doar o grămadă neordonată care încearcă ceva: să urce sau să coboare, să iasă la lumină de la metrou sau să traverseze. Sunt unii care sar gărduleţe ca să fie primii, sunt alţii care vin de pe exterior doar ca să se bage în faţă, sunt cei grăbiţi care dau din coate şi se împing, şi, cumva prinşi în nebunia asta, sunt câţiva nedumeriţi, împinşi de mulţime în această cursă haotică.

Şi sunt nervi, atâţia nervi, de parcă primul ar primi vreun premiu ceva. E grabă de parcă din urmă ar veni o armată de zombi. E nebunie, haos, nervi, mulţi nervi. Pentru că întotdeauna e un încurcă-lume care să încurce pe cineva sau un nervos care să împingă prea tare, şi întotdeauna e un cineva care explodează.

Şi aproape zilnic sunt testate limite, e câte unul care se aruncă în faţă maşinilor în încercarea disperată de a prinde un autobuz. Aud frâna, privesc maşina oprită la limită, şoferul speriat, apoi privesc pietonul care urcă deja în autobuz, nepăsător şi în aparenţă neştiutor de cât de aproape era să o păţească.

Uneori îi invidiez pe cei ce merg în sensul celălalt, cei care au metrouri goale sau drum liber, care privesc miraţi de pe margine, aşteptând să treacă puhoiul, iar apoi îşi văd liniştiţi de drumul lor liber şi lipsit de aglomerație. Şi caut în minte iar şi iar alte trasee, alte moduri de a călători, deşi am încercat totul, deşi ştiu că nu se poate fără îmbulzeală, haos şi nervi.

Treziri

Luni, ora 8:00. Îl priveşti dormind, atât de liniştit şi drăgălaş, şi nu-ţi vine să-l trezeşti. Îl îmbraci cu grijă să nu-i tulburi somnul, să-i mai laşi câteva minute de somn. Sunteţi gata, trebuia să pleci deja, dar tot nu-ţi vine să-l trezeşti, aşa că-l duci uşor în braţe.

Marţi, ora 8:10. Doarme cu mâinile sub cap, sforăie puţin. Iar nu-ţi vine să-l trezeşti, iar îmbrăcat în somn şi dus în braţe, iar sărit paşii dimineţii. Mâine îl vei trei mai devreme, îţi promiţi în timp ce alergi spre grădiniță cu un copil adormit în braţe.

Miercuri, ora 8:00. Doarme cu capul pe cotul drept, ce drăgălaş e când doarme aşa. Iar îmbrăcat în somn.

Joi, ora 8:15. S-a trezit, dar plânge că îi e somn, că vrea să doarmă, că nu vrea la grădiniță. Îl convingi cu greu să se îmbrace, el nu vrea, tu eşti grăbită să pleci şi simţi că-ţi pierzi răbdarea, şi când în sfârşit reuşiţi să plecaţi e mai târziu ca niciodată.

Vineri, ora 8:00. Doarme. Ce bine că e vineri, mâine va dormi cât va vrea. Pauză de trezit dimineaţă şi de grădiniță.

Sâmbătă, ora 6:30. S-a trezit. Zâmbitor, plin de energie, e în picioare, gata pentru o nouă zi.

Unde mergem când ne spargem capul?

Copiii mici cad. Cad mult, cad des, cad urât. De cele mai multe ori eşti acolo să-l prinzi, e ok, sunt căderile fericite.

Apoi urmează căderile aproape. Nu l-ai prins, ridici de jos un copil plângând pe care încerci să-l calmezi în timp ce tu tremuri realizând ce puţin mai lipsea, cât de aproape era colţul asculţit al mesei sau marginea dură a topoganului, cât de aproape era să tragă peste el o piesă de mobilier prea grea sau un biberon cu apă prea fierbinte. Clar copiii au un Dumnezeu al lor, au fost atâtea momente de aproape să, am fost de atâtea ori prea înceată sau prea naivă, puteam fi de atâtea ori doar un spectator la tragedie, încât şi acuma tremur când mi-aduc aminte.

Şi uneori se-ntâmplă. Capul a lovit colţul mesei, elementul caloriferului sau alt material dur. A apărut o dungă roşie sau o umflătură şi ştii că trebuie să mergi la spital. Dar la care?

Cel mai bine mergeţi la Bagdasar-Arseni în Berceni. Se pare că a rămas singurul spital din Bucureşti cu gardă 24/7 în Neurologie. Se ajunge uşor, fie pe la Piaţa Sudului, fie prin Vitan-Bârzeşti, iar acum e renovat şi arată foarte bine. Un alt avantaj e că e la stradă şi că e păzit, în cazul în care nu găseşti drumul spre camera de gardă ai pe cine întreba.

Pe drum fiţi atenţi la reacţiile copilului, dacă pare moleşit, dacă adoarme, dacă leşină sau dacă vomită, veţi fi întrebat. Şi  nu uitaţi de răbdare, va fi nevoie.