De ce?

Pe vremea când n-aveam idee despre ce înseamnă un copil îmi imaginam perioada "de ce"-urilor cumva idilic: el întrebând, eu explicând, el înţelegând. Simplu, uşor, ca un răspuns google din prima.

În viaţa reală "de ce"-urile sună aşa:
- Dodo, hai să strângem plastilina!
- De ce?

Aici ai 2 variante. Să zicem că încep cu cea mai apropiată de adevărul meu:
- Ca să fie ordine.
- De ce?
- Că aşa e frumos?
- De ce?
- Dacă sunt împrăştiate jucăriile, ne putem lovi din neatenţie de ele.
- De ce?
Aici am un exemplu şi cred că am câştigat:
- Mai ţii minte când a alunecat Alfi pe o jucărie şi şi-a spart capul de calorifer?
El se gândeşte o secundă. Îşi aduce aminte noaptea aia când alergam speriaţi de la un spital la altul, din fericire nimic grav. Văd ochişorii lui cum analizează şi zâmbesc, convinsă de victorie. Apoi urmează întrebarea lui:
- De ce?
Şi sunt f de la fazan.

O altă variantă la strânsul de plastilină ar fi:
- Pentru că se usucă.
- De ce?
- Pentru că aerul usucă plastilina.
- De ce?
- Ai văzut cum se fac obrajii lui Alfi de la vânt? Aşa păţeşte şi plastilina când o scoţi afară din căsuţa ei.
- De ce?
Hm, chiar nu ştiu reacţia chimică care face ca plastilina să se întărească când e scoasă din cutie.
- Pentru că aşa a scris producătorul pe cutie, uite aici. Hai să lăsăm o bucată afară, să vedem ce se-ntâmplă.
Aici am o mică victorie, doar că eu strâng plastelina şi el mă supraveghează, atent la cantitatea pe care o las afară.

Şi acum că am rezolvat problema până mâine: de ce se usucă plastelina?