Nuntă la Cernăuţi

Drumul
La 8:30 dimineaţa ieşeam pe uşa apartamentului. Plecam cu inima strânsă, prima despărţire de copii, dar drumul era prea lung pentru ei. Sau pentru noi.
O scurtă oprire să luăm un cuplu - prieteni de-ai mirelui. Început promiţător, ei uitaseră costumele acasă, dar văzând costumele noastre în portbagaj au dat o fugă până sus. Şi-am pornit-o la drum râzând de păţanie. Clar, era o nuntă de care ne vom aminti toată viaţa.
Ieşeam din Bucureşti pe povestiri amuzante. Ne-am oprit pe la Focşani pentru o cafea. Următorul popas a fost la Adjud, aici am luat masa. Apoi drumul frumos ne-a furat. Case frumoase, multe noi, gospodării bogate, tractoare multe, câmpuri muncite, zona asta-mi reda încrederea în producătorul român. Am trecut prin Bacău, Roman, Fălticeni şi apoi Suceava, unde am oprit pentru câteva minute. A urmat Siret, apoi imediat vamă.

Vama
Aveam emoţii în legătură cu vama ucrainiană. Citisem pe internet diverse poveşti cum că-ţi fac probleme dacă nu dai o mică atenţie, şi cum noi la dat atenţii nu ne pricepem, tare teamă-mi era. Apoi auzisem şi c-ar trebui să declarăm maşina şi nu ştiam la ce coadă să ne aşezăm. Până la urmă ne-am aşezat la coada normală, nici nu s-a pus problema de atenţii, maşina a fost înregistrată de grenicer şi totul ok.
La români trecem repede. La ucrainieni, povestea-i mai lungă. Întâi te opreşte un vameş la intrare şi-ţi dă un bileţel pe care trece numărul persoanelor din maşină. Pe noi ne-a întâmpinat o ea, cu o întrebare în română: "şi voi tot la nuntă mergeţi?". Apoi a trecut un el care s-a uitat în portbagajul nostru şi a întrebat ceva în ucrainiană despre costume. Da, arătam a comercianţi de costume. A urmat o altă ea care ne-a fotografiat portbagajul, un el care a strâns paşapoartele şi aşteptăm. După o vreme iese un vameş din cabină: "Gheta! Gheta!", arătând spre maşina noastră. Ne ia ceva timp să ne lămurim că o cheamă pe Geta. Soţul ei vrea să o însoţească, vameşul refuză, schimb de replici în ucrainiană şi în final intră toţi 3 în cabină. Ne speriem puţin, ce-o fi asta? Oare ne vor chema şi pe noi? Sau...? Parcă n-au mai chemat pe altcineva. Dacă...?
După vreo 10 minute cei 3 ies din cabină. Ea e trimisă să aştepte într-o zonă unde n-o mai vedem, vameşul trece la altă maşină, el vine spre noi.
- I-a expirat soţiei paşaportul! ne lămureşte.
Stupefacţie. Cum adică paşaport expirat? Ne ia ceva să înţelegem problema, noi vrem să ne-ntoarcem, el zice că nu, se descurcă până-n Suceava, deja a vorbit cu vameşul că ne despărţim, noi primim paşapoartele (şi bileţelul pe care e modificat deja numărul de persoane), el îşi ia bagajele şi pleacă, revine doamna cu camera foto, fotografiează iar portbagajul, acum aproape gol, mai înaintăm 2 locuri, am ajuns la grănicieri, ne simţim ciudat că i-am lăsat singuri în vamă, poate ar fi trebuit să ne-ntoarcem... Primim paşapoartele de la grănicier, întrebăm dacă trebuie să înregistrăm maşina, ni se răspunde că e-n regulă, au înregistrat-o ei şi, după 2 ore de vamă, pornim în 2 să descoperim Cernăuţii.

Cum ajungem la hotel?
Prima senzaţie de Ucraina: ce proaste sunt drumurile! Ştiţi sentimentul, când vii din afară şi intri pe drumurile româneşti şi-ţi vine să-ţi bagi picioarele în el de drum prost şi oftezi după drumul pe care abia l-ai părăsit? Exact aşa e şi aici, cu diferenţa că acum oftezi după drumul din România. Şi înţelegi de ce ucrainienii au maşini vechi şi uzate.
A urmat întrebarea: noi cum ajungem la hotel? Că până-n urmă cu 5 minute aveam ghid cunoscător de oraş şi limbă străină, dar acum nimic. Da, ştiu, orbul a nimerit Brăila. Şi noi am nimerit Cernăuţii. Mai greu însă cu nimeritul străzii Shobo... cumva scris în chirilice. Misiune imposibilă!
Aveam în schimb google maps şi-un gps de mobil. Şi abia ne-am conectat noi la reţeaua lor de mobil că şi primim 2 sms-uri. Primul cu tarifele, deloc micuţe (1.8 euro minutul, 10 euro 1 MB), iar al doilea suna cam aşa "dacă doriţi să folosiţi traficul de date peste limita de 50 euro trimiteţi un sms la numărul...".
Deci harta Cernăuţiului pe google maps are aproximativ 4 MB. În caz că interesează pe cineva.

Bun! Aproape am găsit hotelul, vai de maşina noastră, mai aveam de mers puţin când dispare semnalul. Oare trebuia prima la dreapta sau a doua? Hai pe a doua. Hm, cred că trebuia prima. Facem stânga aici şi dăm în strada cu hotelul. Obligatoriu stânga. Deci strada cu hotelul nostru e cu sens unic. Hai să încercăm din străduţa paralelă din dreapta. Ajungem la o intersecţie, obligatoriu dreapta, iar obligatoriu dreapta iar hotelul nostru e în stânga. Aţi înţeles ideea, orice variantă am ales ajungeam la mijlocul străzii cu sens unic când hotelul nostru era în capăt. Iar strada pe care intrasem afişa în capăt un mare obligatoriu dreapta că ne-a fost şi teamă să-ncercăm.
Mă dau eu jos din maşină, parcurg cele 10 numere până la hotel şi-i spun recepţionistei of-ul meu. Ea nu prea ştie engleza. Şi după cum mă priveşte cred că nu vine cu maşina la muncă. Ieşim în stradă, eu explic arătând pe hartă, se mai opreşte un tip să ajute, ei vorbesc în ucrainiană, vin cu soluţia: daţi cu spatele. Mda, revin la maşină deloc victorioasă. Ne urcăm iar spre aventura obligatoriu dreapta şi includem o stradă. Apoi încă una. Şi-am reuşit! La 20:30 intrăm pe uşa hotelului. 12 ore de drum.

Hotel Magnat Lux
Nu ştiu cum şi de ce am ales acest hotel. Pe mine una mă interesează în primul rând curăţenia şi o baie în cameră, apoi locaţia. Fiţele nu prea sunt pe lista mea.
Hotelul de 4 stele din centrul Cernăuţilor era cotat foarte bine pe booking.com. Era lăudat pentru curăţenie şi locaţie, accepta gratuit 2 copii până-n 5 ani în cameră cu părinţii, preţul începea de la 30 euro, avea şi anulare gratuită cu până la 2 zile înainte şi avea şi wi-fi (la cât costă traficul de date în roaming, e tare important). Cum la vremea la care am făcut rezervarea credeam că vom lua măcar un copil cu noi am optat pentru o cameră mai mare, care includea şi o canapea (40 euro pe noapte).
În Cernăuţi şi împrejurimi poţi însă găsi şi cazare mult mai ieftină, am auzit că găseşti camere şi la o treime din cât am plătit eu. Ce-i drept la 30 de minute de centru.
Camera era foarte curată, foarte mare, cu aer condiţionat (de care nu am avut nevoie), cu o baie mare cu jaccuzi (un pic cam mult pentru mine), cu un wi-fi lent, dar wi-fi şi foarte aproape de aleea pietonală, la vreo 15 minute de mers încet de universitate. Şi-a meritat banii, părerea mea.
Prima impresie
Oraşul e foarte frumos. Case vechi, unele renovate, altele nu prea, fără antene parabolice şi aer condiţionat la vedere, sunt locuri unde parcă te-ai fi întors în timp. Am văzut mai mult din centru, n-am ajuns prin periferiile comuniste ( oare or exista?), am văzut autobuze şi troilebuze vechi, cu taxatoare în faţă.
Nu se vorbeşte româna, greu găseşti vorbitori de engleză, dar te descurci. Noi am găsit o terasă unde unul din chelneri vorbea engleză şi unde aveau şi meniu în engleză, aşa că aici am luat cele 2 mese în oraş.

Muzeul etnografic (sau ceva în genul)
Am intrat de curiozitate, convinsă că vom găsi multe despre istoria comună. Dacă există habar n-am, e greu să vizitezi un muzeu când toate informaţiile sunt într-o limbă pe care n-o cunoşti. Am recunoscut un portret în creion al lui Eminescu şi un bust de-al lui Ştefan cel Mare, noroc cu anii afişaţi. Şi posibil ceva despre Ciprian Porumbescu. În rest m-am uitat ca mâţa-n calendar, deşi e posibil ca mâţa să fi înţeles mai multe.
Ce ne-a uimit la muzeul acesta,  personalul care alerga după vizitatori să aprindă şi să stingă lumina. Intram într-o cameră, se auzeau tocuri grăbite pe parchet, cineva aprindea lumina. Apoi paşii se grăbeau spre camera pe care abia o părăsisem ca să stingă lumina. Şi tot aşa.
Iar când am terminat de vizitat parterul o voce ne-a oprit. Am rugat-o să folosească engleza (panică pe faţa ei), sau româna (şi aici ne-a zâmbit şi ne-a vorbit de parcă tocmai coborâse din paginile lui Creangă: "amu să vă ridicaţi dumneavoastră la etaj!").
La etaj e perioada interbelică. Poze, articole din ziare, găseşti totuşi şi ceva urme româneşti.

De pe facebook adunate

E bun şi Facebookul la ceva: la urat diverse când n-ai timp sau chef să pui mâna pe telefon. A născut nevasta, repede postezi o poză cu nou-născutul şi curg like-urile şi comentariile cu nemiluita. E ziua unui fost coleg cu care-ai lucrat acum 5 ani fix 2 luni? Repede un mesaj pe wall, alături de alte zeci de mesaje. S-a căsătorit, ai uitat şi cum o chema, colega aia din şcoala generală de stătea în prima bancă? Hai să o felicităm pe facebook, că dacă nu era el habar n-aveam de existenţa dânsei.

Dar să revenim la subiect. Adică de Facebook-ul la 15 august.

De 15 august aproape toată lumea postează. Toţi avem o Mărie, un Mărin sau un alt derivat prin listă, musai de felicitat. Doar că anul ăsta s-au înmulţit şi nefelicitările, sau cum s-or numi "băi idioţilor, ziua asta nu se serbează!". Dacă ar fi să fac o statistică pe lista mea de noutăţi procentul ar fi de 50%-50%.

Unul din motive ar fi religios, ca de exemplu: "Nu zic "La mulţi ani" pe 15 august pentru că e "Adormirea Maicii Domnului". Ziua asta se serbează pe 8 septembrie".
Hm, eu sunt puţin nedumerită. Dacă mergem pe logica asta de ce s-ar serba pe 8 septembrie? Ca doar atunci e "Naşterea". Apoi sunt curioasă, câţi din cei care declară asta vor posta ceva pe 8 septembrie?

Alt motiv ar fi geografic: "La noi nu se serbează ziua asta."
Şi asta înseamnă că cei din alte zone, unde se serbează, trebuie să renunţe la obiceiurile lor doar pentru că în zona voastră e altfel? Poate preotul din zona lor îşi încheie slujba de 15 august cu "La mulţi ani Mariilor, etc!", poate oamenii ăştia nu serbează o sărbătoare care nu se serbează aşa de nebuni (nah, că am găsit o scuză pentru ambele puncte).

Nu am răspunsul dacă se serbează sau nu "15 august", părerea mea personală (acum, ca adult, pe vremea când eram copil era la polul opus) e că nu ar trebui serbată nicio zi de sfânt aşa cum serbăm noi, doar că mă minunez şi puţin mă enervez când citesc mesaje ca următorul: "La mulţi ani celor care-şi sărbătoresc onomastica azi la Praznicul Adormirii Maicii Domnului (deşi ar trebui serbat doar pe 8 septembrie pentru că...)!". 
Pentru la anul ar fi utilă o aplicaţie pe facebook care, pe baza locaţiei şi istoricului unui utilizator cu prenume derivat din Maria, să calculeze şansa ca acel utilizator să-şi sărbătorească ziua de nume.  Şi care să blocheze pentru ei nefelicitările şi să afişeze doar felicitările. Că atunci când ai 10 ani şi te cheamă Maria chiar nu înţelegi de ce nu eşti sărbătorită.

Şi poate mă ajută cineva cu o altă dilemă pe aceeaşi temă: Paul/Paula se sărbătoresc de Sf. Petru şi Pavel?

Iedul cu trei capre

A fost odată ca niciodată, au fost trei capre. Capre încăpăţânate, se-nţelege, că altfel de capre nu există.Şi într-o bună zi în viaţa lor a apărut un ied. Şi cele trei capre s-au apucat de creşterea şi educarea iedului.

Capra cea mare voia să fie ascultată de celelalte două capre pentru că ea era mai în vârstă şi văzuse şi crescuse atâţia iezi încât ştia totul. Capra mijlocie voia să fie ascultată de celelalte două capre pentru că avea o personalitate puternică şi-i plăcea să comande. Iar capra cea mică dorea să fie ascultată de celelalte două capre pentru că era iedul ei şi simţea că e dreptul ei să-l crească.

Vă daţi seama ce-a ieşit din educaţia iedului. Una din capre îi spunea nu, alta îi spunea da. O capră-i promitea o jucărie, altă capră-i confisca jucăria, că iedul n-a fost cuminte. Iar când iedul nostru neastâmpărat făcea vreo boacănă, apoi să vezi ce morală pe trei voci primea săracul, că nu ştia la care capră să se uite mai întâi.

Şi uite-aşa anii au trecut şi iedul a crescut. Era un ied cuminte, politicos, liniştit, mai puţin momentele de frustrare când tare greu mai era să stai în preajma lui, ar fi scos din sărite şi o piatră. Dar problema cea mai mare era că nu vorbea ca alţi iezi de vârsta lui.

Şi cum pe vremea respectivă orice ied care nu vorbea avea sigur autism şi orice ied mai neastâmpărat avea ADHD, caprele au dus iedul la doctor.

Doctorul a analizat iedul, a analizat situaţia şi a analizat caprele, iar concluzia lui a fost că iedul e normal, doar puţin timid. Şi că problema ar fi caprele, care-l răsfaţă, care-i pun totul pe tavă înainte ca iedul să ceară, care se bagă una peste alta, care se răzgândesc prea uşor, şi multe alte probleme cu caprele.

Şi cum caprele sunt prea încăpăţânate ca să se schimbe (deh, fiecare capră consideră că ea are dreptate şi celelalte două greşesc) au chemat un specialist care să rezolve problema. Aşa că cele trei capre se luptă în continuare, dar iedul face progrese cu terapia Aba.

Şi-am încălecat pe-o şa.

Concluzii la final de concediu

A trecut ceva vreme de la concediul nostru, dar abia acum a venit vremea de tras linie.

1. Wizzair a fost o surpriză plăcută. Condiţii bune, preţ mai mult decât ok, cu siguranţă vom mai zbura cu ei.

2. Se poate călători cu copii şi bagaje puţine? Se poate. Şi incredibil, chiar şi în bagaje puţine descoperi că ai cărat lucruri inutile.

3. Nu te arunca la prima cazare ieftină. Cazarea perfectă e acolo, pe undeva, aşteaptă să fie găsită. Iar dacă nu ţi s-a răspuns la e-mail, s-ar putea să primeşti răspuns în vreo 2 săptămâni.

4. Nu fi dezamăgit dacă n-ai reuşit să faci tot traseul propus. Malcesine cu a sa telegondolă care se roteşte în timp ce urcă va rămâne acolo, la fel şi Natura Viva cu Safari.

5. Lacul Garda e un loc foarte bun de concedii, ştiu elveţienii şi nemţii ce ştiu. Cald ziua, răcoare seara, ca o mare nu foarte călduroasă. Cu multe locuri de vizitat. De preferabil cu maşina personală.

Unde doare?

- Să stăm jos, mă doare spatele - zise bunica.
- Şi pe mine mă doare! sări nepotul.
- Ce te doare? întreabă bunica, surprinsă.
Un moment de gândire şi răspunsul lui:
- Pe mine mă doare faţa.
Acum câteva zile l-a durut burtica. Deci în faţă.