Noi avem 2 copii

- Noi avem 2 copii - declara Dodo cu mandrie.
Il anuntasem ca Maria si parintii ei vor veni in vizita. Ii place sa se joace cu Maria, chiar daca mai rar.
Si dupa o clipa de gandire spune:
- Nasa are doar un copil. Noi avem 2.
Zambesc. Noi avem 2 copii. Si Dodo e unul din ei.

Joaca de-a curieratul

Stiu, multa lume se plange de Posta Romana si de cozile interminabile de acolo. Si multi isi doresc sa fi apelat la un serviciu de curierat rapid, chiar daca e mai scump.

Insa, nici acolo nu e viata roz. Am experimentat destule in ultima vreme, ca daca n-ar fi vorba despre mine ar fi chiar hilar.

Totul incepe prin plasarea unei comenzi pe un site oarecare. Uneori primesti un SMS ca urmatorul: 

"Expeditia de la ... va fi livrata in cursul zilei de azi, interval orar 9-17, Rbs x lei."

Ca doar n-ai nimic mai bun de facut decat sa stai acasa, asteptand sa vina el, coletul. Evident, ai putea sa-l primesti la munca, tot stai acolo mai toata ziua, dar daca e vorba de un pachet greu, doar n-o sa-l cari cu metroul apoi spre casa. Sau sa platesti un taxi. Ca doar de asta platesti taxele la curier. Sa ti-l aduca ei unde esti tu, nu acasa.

In cele mai multe cazuri primesti un telefon de la cineva grabit:

- Buna ziua! Am un colet pentru dumneavoastra de la firma X. E cineva acasa in 15 minute?

Panica!

Tu stiai ca trebuie sa primesti un pachet in aproximativ 2 zile. Ai vorbit din timp cu parintii sa faca de garda joi si vineri intre orele 9 si 17 ca sa poata primi cineva pachetul. Doar ca azi e miercuri, a venit mai devreme. Asa ca sigur nu e nimeni la primire. Rogi cumva sa astepte 5 minute pana verifici daca e cineva acasa, si revii  cu un telefon:

- Se poate in 30 minute?
- Azi nu, vin maine! suna raspunsul sec.

Uneori nu primesti nici telefon, nici sms. Dar daca intri pe intrarea din spatele blocului, pe care o folosesti foarte rar, s-ar putea sa ai surpriza sa gasesti lipit un biletel cum ca ai fost cautat intr-o anumita zi la o anumita ora si nu erai acasa. Altfel astepti, astepti si primesti un telefon de la cei de la care ai comandat:
- Buna ziua, Suntem de la firma X. Ati cumparat acum cateva zile un produs de la noi, il mai vreti?
- Sigur, il astept de 3 zile, inca n-a ajuns.
- Pai nu se poate, curierul a venit in data de si nu erati acasa. Ati fost avizat de 2 ori.
De fiecare data munca de lamurire cu compania de curierat, ca nu e normal nici sa se lipeasca un anunt pe intrarea in bloc, mai ales cand sunt 2 intrari (macar sa puna la cutia postala daca ii e lene sa ia liftul), nici sa nu ma anunte in vreun fel ca a trecut. Nu exista nicio dovada ca ar fi trecut cu pachetul, dar imediat cer banii pentru o noua livrare.


Nu stiu cum e cu livrarea asta, dar se pare ca e doar pana la intrarea in bloc. Asa ca atunci cand stai spre varful blocului devine chiar enervant:
- Poate veni cineva sa-l ridice de jos, ca e greu.
- Poate veni cineva sa ridice pachetul de jos, ca nu merge liftul.
De obicei asta se intampla la pachetele deja platite. Atunci cand au siguranta unui "n-am sa va dau rest 5 lei", urca si pe scari daca e nevoie.

Iar cireasa de pe tort, acest sms primit intr-o zi de vineri la ora 12:58:
"Stimat destinatar, Coletul dvs xxx va fi livrat in cursul zilei de azi, cel mai probabil intre orele 10:00 and 13:00. Cu stima, Nume Companie (telefon)".
Eu asteptam pachetul pe luni - marti, asa estimau cei de la care am cumparat pachetul. Marti insa nicio urma de pachet. Sun la centru, dau de o duduita grabita care-mi cere numarul de identificare al comenzii (din e-mail, nu din sms). Rog sa astepte sa-mi deschid e-mailul, ea-mi tranteste un "Reveniti" si inchide. Ca sa-ncepem cu dreptul. Povestea se repeta ca eu grabita (aveam mult de munca, numai timp de discutie cu ei n-aveam) imi notez alt numar de identificare al comenzii, al site-ului, nu al companiei de curierat. Iar inchis telefonul. Al treilea apel, de data asta cu noroc, am numarul de identificare corect:
- Da, comanda dumneavoastra este la noi in depozit, nu ati fost gasita la domiciliu.
Explic problema mea, ca vanzatorul ma anuntase o alta data de trimitere a comenzii, ca am primit acel sms vineri foarte tarziu:
- Nu de la noi. Noi nu trimitem SMS-uri.
- Dar e trecut numele firmei dumneavoastre, numarul de telefon
- Nu de la noi, noi nu trimitem SMS-uri!
 Incerc sa-i explic ca eu am primti acel sms si nu mi se pare normal sa primesc un sms la ora 12:58 pentru intervalul acela orar, dar ea ma intrerupe nervoasa:
- Doriti pachetul maine?

Dupa aceasta ultima experienta parca Posta Romana nu mai suna asa de rau. Cel putin acolo nu ai asteptari.

Inger si demon

Ingerul e un blond de 2 ani jumate, cu chip dulce, cu cei mai rosii obrajori si cei mai albastri ochi albastri. Si ti se vara-n suflet cand te priveste cu ochii lui limpezi si-ti zice un "te rog". Care apare cu mop-ul indata ce cineva a varsat ceva pe jos. Care te serveste cu mancare gatita de el la mica lui bucatarie. Care iti da cel mai dulce pupic, doar asa. Care te incurca la treburile casei doar pentru ca vrea sa te ajute. Care ma face mandra prin ce face. Care imi topeste sufletul de emotie, de drag, de tot.

Demonul e un blond de 2 ani jumate, cu chip dulce, cu cei mai rosii obrajori si cei mai albastri ochi albastri. Si te priveste sfidator cand arunca cu jucarii in tine, sparge globurile din brad, imprastie bolul cu cereale pe jos dupa ce abia ai strans un alt bol cu cereale. Care tipa, urla, care arunca jucarii, care bate cu ciocanul sau jucarii (mai ales in vitrine), care musca, care alearga, se-mpiedica, cade, urla, tipa si o ia de la capat. Care imi testeaza limitele nervilor.

Diferenta dintre ei: 2 ore de somn.

De ce?

Pe vremea când n-aveam idee despre ce înseamnă un copil îmi imaginam perioada "de ce"-urilor cumva idilic: el întrebând, eu explicând, el înţelegând. Simplu, uşor, ca un răspuns google din prima.

În viaţa reală "de ce"-urile sună aşa:
- Dodo, hai să strângem plastilina!
- De ce?

Aici ai 2 variante. Să zicem că încep cu cea mai apropiată de adevărul meu:
- Ca să fie ordine.
- De ce?
- Că aşa e frumos?
- De ce?
- Dacă sunt împrăştiate jucăriile, ne putem lovi din neatenţie de ele.
- De ce?
Aici am un exemplu şi cred că am câştigat:
- Mai ţii minte când a alunecat Alfi pe o jucărie şi şi-a spart capul de calorifer?
El se gândeşte o secundă. Îşi aduce aminte noaptea aia când alergam speriaţi de la un spital la altul, din fericire nimic grav. Văd ochişorii lui cum analizează şi zâmbesc, convinsă de victorie. Apoi urmează întrebarea lui:
- De ce?
Şi sunt f de la fazan.

O altă variantă la strânsul de plastilină ar fi:
- Pentru că se usucă.
- De ce?
- Pentru că aerul usucă plastilina.
- De ce?
- Ai văzut cum se fac obrajii lui Alfi de la vânt? Aşa păţeşte şi plastilina când o scoţi afară din căsuţa ei.
- De ce?
Hm, chiar nu ştiu reacţia chimică care face ca plastilina să se întărească când e scoasă din cutie.
- Pentru că aşa a scris producătorul pe cutie, uite aici. Hai să lăsăm o bucată afară, să vedem ce se-ntâmplă.
Aici am o mică victorie, doar că eu strâng plastelina şi el mă supraveghează, atent la cantitatea pe care o las afară.

Şi acum că am rezolvat problema până mâine: de ce se usucă plastelina?

În vizită

Era vară, Dodo avea puţin sub 1 an, Alfi nu era încă în planuri. Am mers în vizită la doi prieteni, un el şi o ea, pe care nu-i mai văzusem de vreo 2 ani, deci din viaţa dinainte de copii.

La început părea frumos. Ei stăteau la curte, urma să facem un grătar, să povestim una alta.

Ca părinţi proaspeţi evident că am vorbit mult despre copilul nostru. Cât de mişto e viaţa cu Dodo, cât de perfect e, cât de mult ne-a schimbat viaţa şi alte chestii înălţătoare pe aceeaşi temă. Poate prea mult pentru un cuplu fără copii şi care nu au în planul apropiat copil. Îi simţeam plictisindu-se, dorind să schimbe subiectul, sătui, dar cumva nu ne puteam opri din povestit.

Iar el, obiectul adoraţiei noastre, completa perfect tabloul: întâi s-a îndrăgostit de câinele vecinului şi stătea lipit de gard, râzând şi vorbindu-i în bebeleasca lui. Din păcate câinele nu-i împărtăşea pasiunea şi lătra la omuleţul de la gard cu nişte acute de-ar fi tremurat chiloţii pe noi de n-ar fi existat gardul înalt. Încercam să iau copilul de la gard, să-i arăt alte puncte de interes din curtea mare, dar câinele vecinului îl atrăgea ca un magnet. Şi timp de 4 ore am ascultat cele mai tari "ham-ham"-uri din viaţa mea.

După o masă copioasă, 2 borcane de mâncare de-a lui, urmarea a fost multă şi mirositoare. Atât de multă încât curgea din scutec pe dalele frumos măturate. Chiar înainte de a fi masa noastră gata. Cel mai bun mod de a ura poftă bună, să vezi cum e schimbat un copil şi cum se şterg dalele de o chestie lipicioasă, urât mirositoare.

A urmat apoi masa în lătratul câinelui. Eu mai mult în picioare, alergând după copil. După o perioadă de linişte, am scos copilul la plimbare, în speranţa că va adormi. Nu mai ţin minte dac-a adormit, dar cât am plimbat copilul pe străduţă tare linişte mai era.

Am revenit în curte unde joaca cu câinele a reînceput. Nu înainte de a sparge o scrumieră şi a împrăştia sânge peste tot. Fără plâns, era în perioada în care râdea la vaccinuri. Dar cu dale şi haine înroşite.

Iar la plecare, când îl ţineam în braţe să nu mai ajungă la câine, că toată lumea suferea de durere de cap, a ajuns cumva la sonerie şi lunga viaţă a soneriei a încetat aici. Cum a reuşit el s-o smulgă din perete, nu ştiu, dar clar nu se mai putea pune la loc.

Şi uite-aşa vizita s-a-ncheiat şi altă invitaţie n-am mai primit.

Serbarea de Crăciun

Serbarea s-a terminat: s-au spus poezii, s-au cântat cântece în română, engleză, franceză şi germană, s-au dansat dansuri populare şi acum a venit Moşu cu sacul plin. Se împart daruri, întâi grupa mică, mici Crăciunei şi Crăciuniţe, roşii, zâmbitori, gălăgioşi, obosiţi. Cei mari, în costume populare stau în spatele scenei, unii mai nerăbdători, abia ţinuţi de educatoare, alţii mai potoliţi, dar la fel de emoţionaţi.

Părinţii şi-au pierdut răbdarea, s-au strâns toţi lângă scenă. E greu să-ţi vezi copilul pe scenă, e greu să găseşti un loc de unde să poţi face o poză, e greu să ajungi lângă scară să-ţi iei copilul, parc-ai fi într-un autobuz la o oră de vârf. Se aud murmure de nemulţumiri, se dau coate, se împing, dar, din fericire, pe măsură ce copiii-şi primesc cadourile şi sacul moşului se goleşte cordonul de părinţi se răreşte.

Copiii îşi desfac cadourile, sunt încântaţi, sunt fericiţi. Unele sunt imense, greu de ridicat. Jucării scumpe, mari, imense. Oare pentru că suntem români şi simţim nevoia să epatăm, sau pentru că timp de 2 ore, comorile noastre cele mai de preţ ne-au făcut să ne simţim mândri, fericiţi şi acum simţim nevoia să-i recompensăm pe măsură?

Copiii sunt fericiţi, l-au întâlnit pe Moşu, au primit cadouri frumos împachetate, şi acum, înconjuraţi de braţele iubitoare ale părinţilor desfac surprizele. Se aude bucurie peste tot în jurul meu, Moşu a îndeplinit dorinţe neaşteptate. Una răsună mai tare ca celelalte, o voce de Crăciuniţă îmbujorată:
- O tabletă!
Părinţii strălucesc de bucuria fetiţei:
- Ai văzut? Se pare că ai fost foarte cuminte de ţi-a adus Moşu o tabletă.
Din hârtia foşnitoare se vede mărul muşcat al unui i-Pad.

Mda. Jucăria perfectă pentru un copil de 3 ani.

Şi mie mi se spune că exagerez cu jucăriile?

Idei de cadouri copii 0-5 ani până-n 50 lei

Ca tot vine Craciunul si bugetul are de suferit serios, pentru cei in criza de timp si idei am pregatit un sfat si o lista cu produse pana-n 50 lei.
Aveti prieteni cu copii? Vreti sa le oferiti o mica atentie de Craciun si nu stiti ce?
In primul rand (aproape toti) parintii se bucura mai mult cand odorul primeste o atentie decat atunci cand ei sunt bagati in seama. Deci in loc sa luati 3 nimicuri, mai bine faceti un cadou doar celui mic.
Si cum pana la varsta de 5 ani un copil se va bucura enorm de orice jucarie noua si foarte putin spre deloc de o hainuta, sfatul meu e sa va orientati spre prima categorie.

0-6 luni
Stiu, un nou-nascut nu prea stie ce-i aia joaca. Dar daca nu stiti bine familia, dimensiunile si copilul sfatul meu sa nu va bagati la haine. Riscati sa-i luati ceva deja mic, sau ceva prea mare, nepotrivit pentru varsta la care-i va fi bun. Deci nici macar sa nu incercati. Din fericire se gasesc jucarii suficiente si pentru cei mic. Si nu vorbesc de vreun carusel cu lumini si sunete care merge spre cateva sute de lei. Iata mai jos o lista scurta: 

• Jucarii dentitie: se gasesc peste tot, in supermarcheturi, hypermarcheturi, farmacii si sunt in jur de 5 lei.
• Zdranganitori, de toate formele, marimile. Aveti insa grija la calitate, sa nu contina piese mici si nici sa nu se desprinda prea usor. Si putina atentie si la greutate, ca poate reuseste sa o ridice, dar nu sa se fereasca.
• Manusi/sosete cu zurgalai, foarte haioase, i le prinzi de brate/picioruse si se va juca foarte fericit. Partea buna e ca daca va pricepeti le puteti confectiona singuri; iata un link: 
• http://www.amazon.de/Lamaze-27111-Handgelenkrassel-F%C3%BC%C3%9Fefinder-Set/dp/B000I2Q0C2/ref=sr_1_fkmr0_3?s=baby&ie=UTF8&qid=1387378307&sr=1-3-fkmr0&keywords=Handschuhe+Baby-Rassel
• Sunt destule plusuri facute special pentru ei http://www.amazon.de/Lamaze-LC27024-Play-Freddie-Gl%C3%BChw%C3%BCrmchen/dp/B000I2Q0F4/ref=pd_sim_toy_50
  Dar in mare orice plus care canta, fosneste sau se misca e potrivit.
• Paturica de joaca, numita si paturica de activitati. Stiu, acestea sunt mai scumpe, dar exista oferte si pe la 50-60 lei.

6-12 luni

La varsta asta copilul deja sta in fund, are alta perspectiva asupra lumii. Ii vor placea jucariile muzicale, cele cu lumini. O jucarie care merge singura si care sa-l atraga intr-o cursa prin casa e cea mai buna optiune.

1-2 ani

Deja merge, e un mic explorator. Si parintii se vor bucura de orice joc de indemanare care-l va tine linistit pentru o perioada, fie ea si scurta:

• Pahare: http://www.ikea.com/ro/ro/catalog/products/80021008/
• Joc cu forme: http://www.ikea.com/ro/ro/catalog/products/80163229/
• Joc inele: http://www.ikea.com/ro/ro/catalog/products/60061967/
• Joc ciocan: http://www.ikea.com/ro/ro/catalog/products/57212295/
• Cuburi construit: http://www.ikea.com/ro/ro/catalog/products/80028929/

O alta optiune sunt jucariile de tras sau de impins, pe care le va plimba peste tot.

 

2-5 ani

 

Aici recunosc, am mai multe idei la categoria baieti. Ce-i drept pentru fete sunt atatea papusi cu si fara accesorii pe rafturile magazinelor, incat inchizi ochii si alegi ce-ti pica in mana.

• Trenuri de lemn + sina, cum ar fi http://www.ikea.com/ro/ro/catalog/products/30064359/. Tineti minte, nicio sina nu e suficient de lunga, in plus exista intotdeauna un pod, un macaz sau un alt element care poate completa colectia. Din fericire Thomas din lemn si cu mici modiifcari si Chugginton motorizat sau Chugginton interactiv se potrivesc pe aceste sine, asa ca
• Trenulete din familia Thomas si prietenii. Sunt din lemn si sigure si pentru cei mai mici, si aproape toti copiii sunt fani ai desenelor animate, deci sigur e un brand castigator.
• Trenulete Chugginton: aici sunt 3 modele, Chugginton metal cu diverse trasee, care de care mai interesante:

http://www.amazon.de/Chuggington-LC54224-Eish%C3%B6hlen-Spielset-StackTrack/dp/B007KJEF4Q/ref=sr_1_8?s=toys&ie=UTF8&qid=1387378831&sr=1-8&keywords=chuggington, Chugginton motorizat si Chugginton interactiv. Ultimele 2 sunt putin mai late, dar cu mici ajustari se potrivesc pe sinele de lemn de la primul punct.

• Parcari, statii de servire, sunt atatea modele, cu 1,2, 5 etaje, clar ii va atrage
• Autobuze, tramvaie, metrouri, etc…
• Plastilina cu forme
• Forme de pictat. Se gasesc cu o pensula si 6 tuburi mici de acuarele si diverse forme: pusculite, magneti de frigider, dinozauri, printese, masini. Incep de pe la 20 de lei
• Jocuri educationale
• Jocuri - si nu va limitati doar la Piticot.

Casa cu stop

Din şirul lung de case aproape identice e una care-mi sare-n ochi. Nu e deosebită că e mai cu moţ, e deosebită pentru că-ncearcă să pară la fel. Iar tu ştii, simţi că e diferită. Aceeaşi culoare, aceeaşi înălţime, aceeaşi formă, dar cumva diferită.

O admiram de ceva vreme când mi-am dat seama că e mai înaltă. Dacă priveşti mai cu atenţie se observă pe terasă sus un zid. O cameră, un foişor, nu ştiu ce, dar sigur mai e ceva acolo. Ceva ce nu vezi de jos, din stradă, dar care-ţi lasă imaginaţia să zboare.

În altă zi am descoperit balconul. Mix, cochet, parc-ar fi acolo dintotdeauna. Dar nu, a fost adăugat la renovare, la fel şi cărămida roşcată ce adaugă puţină culoare albului murdar al casei.

Admir la ea micile detalii, de bun gust, care încearcă să nu iasă-n evidenţă, să mascheze deosebirea. Ca o prinţesă deghizată.

Un singur regret am, că nu reuşesc să văd curtea. Zidul înalt ascunde tot. Nu vreau să văd proprietarii, nu vreau să văd ce maşină au, doar să văd cum au amenajat palma aia de pământ.

Şi iată că într-o dimineaţă poarta era deschisă. Ochii mei flămânzi încercau să fotografieze tot, să întregească tabloul casei perfecte cu o curte perfectă.

Dar ochii mei s-au blocat într-un semn de stop. Cu stâlp cu tot. Zăcea pe jos, trântit, un stop ca toate cele care-au apărut de ceva vreme pe străduţele înguste dintre case, şi care le-au transformat dintr-odată în străduţe cu sens unic.

Ce căuta un semn de stop, cu stâlp cu tot în curtea casei de vis? Nu, în vila frumoasă, modestă, elegantă, discretă, în vila asta nu poate sta un bădăran!

În parcare la Auchan

În "The Change-up", după schimbare, Dave are un sfat pentru Mitch: "Copiii tăi sunt grozavi orice ar face. Când fac câte o criză e ori pentru că trec printr-o fază, ori sunt obosiţi. Ceilalţi copii sunt fie prost-crescuţi, fie obraznici".

Of, nevoia asta de a ne confirma perfecţiunea ca părinte criticând greşelile altora se pare că e universală.

Mi-am promis acum ceva vreme să nu mai comentez alţi părinţi. Observăm frânturi din viaţa altora, nu am călcat niciodată în pantofii lor, ce nouă ni se pare greşit şi uşor în partea cealaltă poate fi corect şi greu. Sau poate greşit şi greu. Şi dac-ai fi tu în greul acela, poate ai face la fel de greşit. Sau poate mai greşit. În direcţia opusă a ce gândeşti.

Dar totuşi, am şi eu limitele mele. Imaginaţi-vă următoarea scenă într-o parte a unei parcări Auchan nu foarte circulată: doi bărbaţi jucând tenis cu un cărucior de cumpărături. Adică unul îşi lua avant şi lansa căruciorul, celălalt îl primea şi-l lansa înapoi. Cu fiecare tură viteza creşte, bărbaţii capătă experienţă în lansare.

Până aici toate bune: joacă de bărbaţi aţi zice. Ce e periculos în asta?

Dar dacă în fundul coşului, în picioare, testându-şi echilibrul s-ar afla un copil de 2 ani? Un copil care râde încântat de joaca cu cei mari, fără să ştie ce pericole ar putea apărea. Pentru el e o joacă, ceva distractiv pentru care primeşte laude.

Mda, nu pot judeca. E un tată care are grijă de copilul lui, care se joacă cu copilul lui. Care nu vede pericolul din spatele jocului, care crede că e suficient de rapid să prindă căruciorul, sau copilul în cazul în care ar cădea. Să arunce piatra cel care n-a avut cap spart, buză spartă sau claviculă ruptă. Eu nu pot judeca.

Dar totuşi... Totuşi mă minunez de ce le trece altora prin cap.

Mare, dar nu prea

- Sunt mare, am 105 centimetri!
- Aha, atunci ar trebui să dormi singur.
- Nu, nu sunt atât de mare.

Nu sunt o mamă perfectă

Nu ştiu cât aveam când am început să culeg gânduri despre când va fi când voi fi mamă. Îmi săreau în ochi scene cu copii prea răsfăţaţi, credea naiva din mine, şi-mi făceam un fel de reguli cu ce va face şi ce nu va face copilul meu şi cum îl voi creşte.

Şi a venit Dodo. După un început mai dificil cu treziri dese şi somn puţin a venit o perioadă în care totul era perfect. Aveam un copil ascultător, perfect şi totul era datorită mie şi educaţiei mele. Copilul meu mânca tot pentru că îi dădeam eu mâncare variată şi bună. Copilul meu nu făcea crize, nu cerea în braţe, împărţea jucăriile cu alţi copii pentru că eu îl învăţam bine. Ce mai, eram mama perfectă!

Câteva amintiri am din epoca perfecţiunii. Nu sfaturi date, că încerc să mă abţin să dau sfaturi neîntrebată, fiecare e liber să-şi crească copilul cum vrea. E drept că-mi mai scapă, dar am intenţii bune.

Prima amintire e o mamă de 2 băieţi. Cel mic avea pe-atunci în jur de 1 an, cel mare 2 ani şi jumate. Venea cu un singur copil în parc, prin rotaţie, celălalt rămânea acasă cu soţul sau soacra. Şi se văita, tot timpul se văita. Că ce greu e, că ăla mare are nişte crize de nu ştie ce să mai facă, a fost şi la neurolog, şi la psiholog (cu copilul, nu ea), ba a chemat şi preotul acasă să-l slujească, poate o fi deochiat. Că dacă ştia ce greu e... Mă uitam la ea cum se vaită şi tare mă enerva cum se plânge toată ziua. Ce-o fi aşa de greu să creşti 2? Da, naiva de mine, nici nu bănuiam...

A doua amintire o am cu o mămică tânără cu un copil de 2 ani jumate. Se târa după el pe aleile parcului cu o faţă de parcă în clipa următoare avea să izbucnească-n plâns. Copilul alerga peste tot, nu stătea o clipă locului, se căţăra, urla, ţipa, alerga, distrugea jucării şi uneori se mai trântea şi pe jos urlând din tot pieptul. Iar ea, în spatele lui cu mişcări lente, neputincioasă, părând să cadă în curând. Uneori reuşea să se oprească lângă banca mea, să-mi spună ce dor îi e de vârsta asta când stă copilul în căruţ. Mă uitam la ea cu milă. Oare aşa mă priveau şi pe mine trecătorii anul trecut când am ajuns la vârsta crizelor?

A treia amintire e mai târzie, de anul trecut. Dodo mergea pe jos cu orele fără să obosească, nepotul meu (avea puţin peste 4 ani) cerea în braţe după 5 minute. Fiind vorba de rude dragi sar eu cu sfaturi de cum să-nveţi copilul să meargă pe jos. Fiind vorba de rude dragi, m-au ascultat zâmbitori. N-au trecut 2 luni şi cine cerea în braţe imediat ce ieşeam pe uşa blocului?

Sunt aproape 3 ani de când nu mai sunt mamă perfectă. Copiii mei nu mai mănâncă bine în fiecare zi, nu mai merg unde vreau eu, nu dorm când trebuie, nu respectă programul şi am trecut prin nişte crize de uneori mă-ntreb cum de mai sunt normală. Viaţa noastră e compusă din mulţi de nu, din urlete, din tot ce ziceam că nu voi face vreodată.

Dar viaţa noastră e perfectă aşa cum e, şi n-aş vedea-o altfel, şi e aşa bine când ajung acasă la nu vreau şi ţipete şi aruncat de jucării şi muşcături, şi uneori vreau să trecem de vârsta asta, dar doar uneori, iar alteori mi-e frică de ce va aduce vârsta viitoare.

Şi-am învăţat să nu mai judec alţi părinţi, să nu-mi mai pară nepricepuţi şi neinteresaţi şi neputincioşi, că da, din afară totul pare aşa uşor, dar să fii în pielea lor, n-ai nici cea mai mică idee cum e. E aşa uşor să zici eu aş face aşa sau eu aş fi făcut aşa, dar când îţi vine vremea să faci descoperi că faci exact pe dos de cum ziceai.

Important e să-ncerci să fii cât mai bun pentru copilul tău. Să oferi tot ce poţi, cum poţi. Să-i oferi toată iubirea, toată grija, să fii acolo când are nevoie, să-l asculţi. E ok să nu fi perfect, atâta vreme cât încerci.

Şi acum, când am văzut cât de greu e să creşti un copil le sunt recunoscătoare părinţilor mei. Nu au fost perfecţi (şi uneori le-am reproşat asta), dar sunt cei mai buni părinţi pe care i-aş fi putut avea.

Calul roşu

Ştia că sunt pe urmele lui, îi simţea, îi auzea cumva. Avea un avans de cât? 5-10 minute? Oare era suficient?

Revăzu în minte planul de salvare. Părea o jucărie din Dragonul roşu, gata să se spargă la prima suflare de vânt. Dacă Profesorul greşea? Până acum nu greşise, dar întotdeauna e loc pentru prima dată.

"5 minute sunt de ajuns. O maşină ca asta într-un cartier rău famat dispare imediat ce ai coborât din ea".

Gonise cu viteză până aici. Îl dureau mâinile de la încordarea cu care ţinuse volanul. Sau poate de la emoţie. Nu în fiecare zi conduci un Ferrari.

Bun! Magazinul de pe colţ. Frână brusc, să fie auzit de la distanţă, coborî, lăsând uşa deschisă şi cheile în contact. Observă cu coada ochiului cum băieţii strânşi în faţa magazinului priveau fix într-un punct.

"Da, au muşcat din momeală" - zâmbi. Intră în magazin, comandă un pachet de ţigări şi zâmbi chipului roşcat din monitorul A pe care se derulau imaginile filmate de camera video de la casă. Ieşi din magazin şi se îndreptă spre scara blocului. Maşina dispăruse, probabil de minute bune - era linişte.

Traversă coridorul şi se opri în faţa uşii de la intrarea prin spate. Era încuiată. Scoase o cheie din buzunar, ieşi şi încuie la loc. Merse prin spatele blocurilor până la o altă uşă încuiată. Şi pentru asta avea cheie. Urcă pe scări până la ultimul etaj, unde a 3-a cheie îi permise să intre în camera spălătoriei.

Să fi trecut vreo 10 minute de când 2 tineri urcaseră într-un Ferrari lăsat cu uşa deschisă în faţa unui mic magazin de la colţul unui bloc. Atunci strada era aproape pustie, era linişte, acum era plină de oameni, era gălăgie. Poliţiştii erau peste tot, luau declaraţii oamenilor strânşi în faţa blocului, scotoceau prin magazin, alergau de colo-colo, ca nişte furnici albastre mari.

De la scara D ieşi un tânăr cu un rucsac în spate. Aruncă o privire scurtă către agitaţia din capătul celălalt al blocului şi se-ndreptă spre staţia de autobuz.
- O clipă tinere! Actele la control.
Simţi pământul fugindu-i de sub picioare. Aici greşise profesorul, când...
- Bă chiorule! Nu vezi că-i negru? Noi căutăm un roşcat. Hai mai repede, pare că s-a ascuns în subsol.
Auzi paşi grăbiţi în spatele lui şi răsuflă uşurat: scăpase! Dacă ar fi scos mâna albă din buzunar...

Profesorul se opri în uşa salonului nr. 6. Era salonul cazurilor disperate, copii cu boli rare, care nu puteau fi trataţi în ţară, care erau internaţi pentru monitorizare, pentru care părinţii se zbăteau cu strânsul de bani şi birocraţie. Era salonul speranţei, al neputinţei, al disperării.
Acum erau 5 internaţi, al 6-lea pierise săptămâna trecută. Mai lipseau 5,000 de euro până să plece la "spitalul bun", atât de puţin şi totuşi atât de mult...
În mijlocul salonului doctorul T. spunea o poveste. Copiii îl urmăreau atenţi, întinşi pe paturi, prea slăbiţi să stea în fund. Dar mintea lor funcţiona bine, urmăreau povestea şi dădeau răspunsuri, surprinzător pentru mulţimea de medicamente primite:
- Şi Zorro trebui să renunţe la frumosul lui cal roşu, ca să scape de urmăritori - încheie doctorul T. povestea.
- Nu există cai roşii.
- Ba există. De ce spui că nu există?
- Pentru că eu n-am văzut.
- Ai fost vreodată în Mexic? Acolo sunt.
Încurcat, copilul tăcu. Profesorul zâmbi.
- Şi ce-a făcut Zorro cu banii? întrebă fetiţa.
- A plătit un doctor să vindece toţi oamenii bolnavi care nu-şi permiteau să plătească.
- Ce bine-ar fi să avem şi noi un Zorro - oftă ea, privindu-şi mânuţele umflate de la atâtea perfuzii.
- Voi nu aveţi un singur Zorro, dar aveţi mai mulţi.
Profesorul intră în cameră. Mame şi copii îl priviră cu ochii mari.
- Da, se pare că s-au strâns banii necesari pentru toţi. De mâine începem transferurile.

În salonul numărul 6 era bucurie. Doctorul T. şi Profesorul închiseră uşa şi plecară să-şi continuie vizita din spital.
- Am auzit că omul de afaceri R. a fost jefuit. Aproximativ 350.000 euro şi un Ferrari roşu.
- O fi fost Zorro - zâmbi doctorul T.
- Mda, pe un cal roşu.
Zâmbiră. Aventura lor se terminase cu bine.

Smartphone-ul şi socializarea

Ne-ntâlneam vinerea să stăm de vorbă: ce-am făcut la muncă, ce-am făcut toată săptămâna. Era bine să ai cui povesti, să te mai descarci, şi să asculţi. Ne sfătuiam, spuneam bancuri, ne încărcam bateriile, apoi plecam spre casele noastre la ore târzii, mirosind a fum de ţigară, obosiţi, dar gata pentru o nouă rundă de viaţă. Eram uniţi, eram simpli, eram tineri. Şi credeam că toată viaţa serile de vineri vor rămâne aşa.

Apoi în viaţa noastră au apărut, pe rând, unul câte unul şi ne-au transformat. Erau jucării noi, pline de informaţii, aveai totul cu tine şi pur şi simplu nu puteai să stai fără el în mână: telefonul inteligent. Era atât de util, aveai ceva de verificat, iar cu ajutorul lui discuţiile păreau să evolueze: acum nu ne mai certam juma de oră pe o temă stupidă, găseam imediat răspunsul pe google. Părea că smartphone-ul ne ajută să evoluăm, devenea încet-încet indispensabil.

Încă mai avem serile de vineri. Noi, ăştia cu smartphone stăm pe scaun cu telefonul în mână, cei care încă rezistă pe baricade discutând aceleaşi teme plictisitoare de fiecare săptămână. Da, smartphone-ul ne face să ne simţim mai inteligenţi, mai încrezători în noi şi puţin superiori, că doar avem orice răspuns la degetul mare. Devenim antisociali, egoişti, povestim doar când avem ceva de povestit, nu mai ascultăm ce zic ceilalţi, cutiuţa minune nu ne lasă.

În ce ne transformăm? În a sta unul lângă altul, cu telefoanele în mână, schimbând din când în când câteva cuvinte fără importanţă? Oare ăsta e viitorul nostru social?

Acum ceva vreme văzusem pe facebook un anunţ dintr-o cafenea, care spunea cam aşa: "Nu avem wi-fi. La noi se socializează.". Pare nostim, dar în spatele glumei e un adevăr trist, c-am ajuns să înlocuim oamenii cu telefoane.

Culoare

Unul are ochii căprui închis, ca o mură aproape coaptă, celălalt albaştri, ca cerul de toamnă. Ziua nu seamănă deloc. Dar noaptea, când dorm, ce mult seamănă unul cu altul!

Câtă diferenţă de la o mică pată de culoare.

Turul Bucureştiului

De ceva vreme Dodo cere să ne plimbăm cu autobuzul cu etaj. L-a văzut într-o zi prin centru, cu turişti zâmbitori fluturându-şi mâinile peste balustradă.

Într-o zi pe la prânz plecăm direct de la grădiniţă spre Piaţa Unirii, de unde se poate lua autobuzul minune. Opreşte în staţia lui 783, între hotel Horoscop şi Patriarhie, biletul se ia direct din maşină şi costă 25 lei pentru adulţi şi 10 lei pentru copii între 7 şi 10 ani, valabil 24 de ore.

Ne-am plimbat prin autobuz, am stat şi jos, şi sus, şi-n faţă, şi la mijloc, şi în spate, peste tot, doar-doar s-o vedea sau simţi diferit. Şi n-am avut nevoie de ghid audio (gratuit în timpul călătoriei) pentru că am avut cel mai bun ghid:

- Piaţa Victoriei aici! Magistrala 1 şi magistrala 2. Aviatorilor aici! Magistrala 2. 330, 335 şi 331. Mergem la Bucureşti noi - cu mândrie.

Cuvinte

- Taie pempenele! (pepene)
- Babastu (albastru)
- Cacapu (capacul)
- Dafa (girafa)
- Pica (pisica)
- Bicu (buricu)
Cât de dulci sunt cuvintele stâlcite de o chestie mică şi blondă de 2 ani şi-un strop.

Primul film

Ta-su a relatat de curând experienţa primului film. Părea o experienţă pozitivă, amuzantă şi am decis să-ncerc şi eu.

Am hotărât să merg doar cu Dodo, Alfi e încă prea mic şi nu cred că ar rezista. Dar cum a stat lipit de intrarea în sala 14 regret că l-am lăsat pe din-afară, s-a simţit exclus. Pe de altă parte Dodo are nevoie de momentele astea doar eu şi el, să se simtă special...

Uneori e atât de greu să alegi ce-i mai bine...

Am decis să mergem la Avioane 2D dublat în limba română. Oferta de filme 2D e tare săracă, iar cum în sală am fost doar noi 2, înţeleg de ce.

Am cumpărat biletele pentru film, am cumpărat pop-corn cu caramel, pop-corn, suc, Dodo e foarte încântat de tot, ajungem lângă sala de cinema şi... nu vrea să intre. Şi iată-mă cu braţele pline de floricele şi un copil miorlăit care mă trage spre ieşire.

Aşa că vreo 10 minute am stat la uşa sălii, eu explicându-i că vom sta doar cât vrea el, dacă nu-i place plecăm oricând, dar măcar să intrăm în sală dacă tot avem bilete, el spunând doar un "nu vreau". Până la urmă a acceptat să mergem în sală. Ne-am aşezat în primul rând, n-a vrut în altă parte şi... moment de panică, reclama la Hobitul; dar până să sară el de pe scaun a început filmul şi nu şi-a mai dezlipit ochii de ecran. A zâmbit, a râs aşa mai pe tăcute, s-a bucurat când a câştigat Stropi, a părut să-i placă.

La sfârşit:
-Ţi-a plăcut la cinema?
- Daaaa!
- Mai mergem?
- Nu!

Iar când ne reîntregim grupul anunţă cu mândrie:
- Am fost la cinematograf noi!

Per total a fost o experienţă plăcută, dar nu cred că o vom repeta prea curând.

Zi cu meci

Era o zi cu meci pe stadion, aşa că strada era tare animată: fanii îmbrăcaţi în culorile echipei mergeau în pas rapid, vorbind tare, râzând. Bunica şi cei doi nepoţi priveau emoţia curgând spre stadion.
- Uite poliţiştii călare! le arătă bunica.
Copiii priveau poliţiştii mândri ce supravegheau mulţimea de sus, caii frumoşi ce păşeau semeţ pe stradă, era un tablou frumos.
- Uite şi poliţiştii pe jos! arătă nepotul cel mare spre doi poliţişti fără cai.

Bobocuţ şi dulciurile

Mama Gâscă avea 2 boboci: Bobocel şi Bobocuţ. În fiecare zi de la 5 la 7 ieşeau în parcul de lângă casă: mama Gâscă stătea pe bancă, Bobocel şi Bobocuţ se jucau pe lângă ea.

Pe banca de lângă şedea în fiecare zi acelaşi domn. Lupu îl chema.

Într-o zi Bobocel s-a lovit la picior. Mama Gâscă îi îngrijea rana, iar Bobocuţ, o clipă nesupravegheat, s-a apropiat de domnul Lup, care mânca o ciocolată mare. Bobocuţ nu avea voie ciocolată, dar era tare pofticios. Şi acum era momentul: domnul Lup îi întinse ciocolata. Bobocuţ mulţumi şi o mâncă repede, înainte ca mama Gâscă să observe.

Şi uite-aşa se născu o prietenie pe ascuns între Bobocuţ şi domnul Lup. Bobocuţ profita de orice clipă de neatenţie din partea doamnei Gâscă (şi cu un frate împiedicat ca al lui erau destule) ca să primească zilnic dulciuri de la domnul Lup: bomboane, ciocolată, prăjituri, tot ce nu avea voie.

Într-o zi însă domnul Lup veni cu mâna goală.
- Unde-i ciocolata? Sau azi bomboane? Sau prăjituri? întrebă Bobocuţ, pe care pofta de dulciuri îl transforma într-un copil neascultător şi puţin obraznic.
- Am adus de toate, dar le-am uitat în maşină. Uite, maşina mea e acolo, hai repede să le luăm.

Bobocuţ ştia că nu are voie să plece fără să-i ceară voie mamei, dar pofta era mai puternică decât orice regulă. Apoi Bobocel tocmai căzuse cu rolele şi urla de-l ştia tot parcul, clar doamna Gâscă n-ar fi vrut să fie deranjată, nu în acest moment. Aşa că Bobocuţ plecă repede cu domnul Lup la maşină unde fu legat şi aruncat în portbagaj înainte de a spune Ga.

Spre norocul lui Bobocuţ prin apropiere trecea un Câine Poliţist  care-l salvă. Domnul Lup fu arestat şi Bobocuţ alergă în braţele doamnei Gâscă:
- Mama, de azi înainte am să fiu ascultător. Nu voi mai vorbi cu străinii şi nu voi mai pleca fără să-ţi cer voie!

Copii, voi să nu faceţi ca Bobocuţ. Dacă nu trecea Câinele Poliţist prin zonă cine ştie ce-ar fi făcut acum Bobocuţ.

Maimuţa trădătoare

Cam o seară pe săptămână Dodo vrea să doarmă la Maia. E greu să-l laşi când îl vezi puţin dimineaţa şi puţin seara, te doare sufletul să renunţi la o seară în 4.
Într-o seară nu l-am lăsat să plece cu Maia. A suspinat, a plâns, s-a zvârcolit, iar a suspinat, n-am reuşit să-l împăcăm cu nimic, nici cu piticot, nici cu pictat, nici cu desene, nici cu tableta - arma la care apelăm în situaţiile disperate. Orice i-am fi propus el urla că vrea la Maia. Aşa că în final i-am permis să meargă.
S-a luminat la faţă de parcă tocmai primise un ponei. M-a rugat să-i dau haine, şi-a pus singur pijamaua în ghiozdan, a dat noroc cu Alfi şi a ieşit fericit pe uşă.
Alfi n-a plâns după fratele plecat, ne-am continuat seara în mod obişnuit, doar cu un gol în suflet. Şi cu întrebarea dacă e normal, sau dacă greşim noi cumva, ca părinţi, dacă suntem suficient de buni.
Seara următoare am găsit acasă un băieţel iubitor, aşa cum rar e. Şi la culcare se aude o voce miorlăită:
- Vreau la Maia! Dorm cu Maia!
De data asta Alfi. El nu ar sta fără noi, dar tre' să facă tot ce face fra'su, doar e o maimuţă.

După 20 ani

Eram copil pe la 10-11 ani. Aşteptam autobuzul de ora 2, să plecăm de la ţară. Peste drum de noi, într-o curte, o fetiţă care abia învăţase să meargă s-a dus la câine. Câinele a muşcat-o de mână.

Nu-mi amintesc ţipetele ei, dar sigur ţipa. Ţin minte gesturile părinţilor, cum au luat-o repede în braţe, cum alergau disperaţi prin curte. Apoi tatăl, alergând câinele cu furca, prinzându-l între cuşcă şi gard şi lovindu-l cu furie. Ţin minte schelălăielile câinelui şi ţin minte revolta mea împotriva omului care-şi omora câinele.

Autobuzul a venit, noi am plecat, nu ştiu continuarea poveştii. Dar imaginea cu câinele omorât cu furca mi-a rămas în minte şi câteva zile am fost furioasă pe omul acela.

Acum, că am copii, îl înţeleg. Nu ştiu dac-aş putea lua furca, dar îl înţeleg.

Programarea e amuzantă

' declarăm variabila
Dim x
' o iniţializăm cu 0
x = 0
' verificăm ce valoare trebuie să primească x în functie de caz
select case caz
    case 1
          x = x + 49
    case 2
          x = x + 41
end select
' cireaşa de pe tort
x = x

Exemplul 2:
dim x, i
x = 0
for i = 0 to 19
i = i + 1
next
( x = 20 era prea uşor?)

Programarea e amuzantă. Atunci când o citeşti.

Nuntă la Cernăuţi II

Cununia civilă
Mă aşteptam la 5 minute, 2 de da şi gata. Nu. La ei e altfel.
Intrăm într-o sală mare. Aşezare standard, cu mirii în centru, naşii la dreapta şi la stânga, (naşii sunt legaţi cu prosoape, oare la ce-or folosi?), părinţii aliniaţi pe rândul din spate şi apoi restul îngrămădiţi care cum.
Doamna de la tribună vorbeşte frumos, clar, vocea i se aude în toată sala, cred că are un microfon. Vorbeşte, vorbeşte, mirii răspund ceva, apoi ea iar vorbeşte.
Mirilor li se întinde un ştergar pe jos, ei fac un pas înainte, acum se apropie părinţii, zic ei ceva, se revina la aşezarea iniţială.
Apoi mirii sunt chemaţi sub o arc din fier împodobit. Stau cu faţa-nspre noi. Doamna care oficiează ceremonia vine în faţa lor şi-i pune să repete ceva. Sună a "eu, cutare, te iau pe tine...". Apoi mirii sunt invitaţi la dans. Valsează prin cameră, primesc aplauze, şi-şi reiau locul sub arc. Acum primesc şampanie şi amândoi se chinuie să golească paharele. Sunt chemaţi şi naşii lângă arc. Aparatele foto se ridică în aer. Mirii sunt invitaţi să se sărute, sesiunde foto şi gata.
Afară mirii sunt întâmpinaţi cu petale de trandafiri şi muzică (orchestra e la locul ei din timp). Se încinge un vals, apoi o horă cu mirii în centru. E în mijlocul aleii pietonale, aşa că trecătorii, turiştii se strâng să privească.
După un alt rând de poze nuntaşii urcă-n maşini. E timpul de biserică. Îi părăsim pentru moment, urmând a-i reîntâlni la Universitate.

Poze la Universitate
Drumul către Universitate coteşte şi urcă încet. O vezi târziu, cocoţată şi roşie, înconjurată de maşini împodobite şi de oameni îmbrăcaţi de nuntă. Aici se fac pozele de nuntă, aşa că e plin de mirese şi nuntaşi. Şi cât de de imensă e curtea, greu găseşti un loc de unde poţi admira zidurile înalte fără să apari pe fundalul vreunei poze.

Priveşte şi nu comenta Tare mândrii sunt cernăuţenii de oraşul lor. Şi au şi de ce, că doar e un oraş frumos. Dar când ţi-or zice că Cernăuţului i se mai zice "micul Paris", să nu carecumva să spui că ţie-ţi pare mai mult o mică Pragă, că ţi-ai făcut duşmani. Sau să spui că şi Bucureştiul e numit micul Paris? Hm, mai bine nu.
Iar dacă te-ntreabă de ai mai văzut ceva la fel de frumos ca Universitatea lor... Da, să trecem la nuntă.

Petrecerea de nuntă Nunta de români din Cernăuţi seamănă foarte mult cu o nuntă de pe la noi. A avut şi accente moderne, au fost şi tradiţii, de toate pentru toţi. Au fost şi momente vesele, când s-au dat cadouri din partea restaurantului pentru a 501-a nuntă organizată de ei şi câţiva oaspeţi norocoşi au primit: o mătură, un sutien mărimea xxxxl, o pereche de galoşi, prezentate ghiduş drept aspirator de ultimă generaţie, frigider pentru lapte şi pantofi Loius Vuitton.
E prima dată când văd o nuntă cu animator. Sau cum s-o numi cel care anunţă programul. Ce-i drept nici n-am prea umblat eu pe la nunţi. Şi tot pentru prima dată am văzut cum naşul şi naşa au colindat nuntaşii cu săculeţi în formă de pantalonaşi, roz naşa, albastru naşul, pentru a afla sexul viitorului copil al mirilor. Fiecare nuntaş punea o sumă de bani (nu suma!) în sacul dorit: roz pentru fetiţă, albastru pentru băieţel. Suma strânsă în sacul albastru a fost mai mare, deci cuplul nou format va avea un băieţel.
Masa mare era acoperită de mâncare. Nu mai era loc să pui un pahar. Chelnerii aduceau feluri noi de mâncare, dar luau doar farfuriile goale. La un moment dat au început să facă o piramidă din mâncare. La sfârşit găseai pe masă de toate, de la aperitive la tort. Parcă n-am văzut niciodată o risipă aşa mare de mâncare; sau poate la noi, că se ia farfuria veche şi se aduce una nouă nu se vede.
Strângerea plicurilor a fost cu strigare, naşii treceau cu un bol pe la mese şi adunau "cărămizile" (fără să numere conţinutul), cei care voiau să spună ceva noului cuplu (sau poate o poezie) primeau microfonul, şi uite-aşa bieţii naşi au colindat oaspeţii pentru a doua oară.

Nuntă la Cernăuţi

Drumul
La 8:30 dimineaţa ieşeam pe uşa apartamentului. Plecam cu inima strânsă, prima despărţire de copii, dar drumul era prea lung pentru ei. Sau pentru noi.
O scurtă oprire să luăm un cuplu - prieteni de-ai mirelui. Început promiţător, ei uitaseră costumele acasă, dar văzând costumele noastre în portbagaj au dat o fugă până sus. Şi-am pornit-o la drum râzând de păţanie. Clar, era o nuntă de care ne vom aminti toată viaţa.
Ieşeam din Bucureşti pe povestiri amuzante. Ne-am oprit pe la Focşani pentru o cafea. Următorul popas a fost la Adjud, aici am luat masa. Apoi drumul frumos ne-a furat. Case frumoase, multe noi, gospodării bogate, tractoare multe, câmpuri muncite, zona asta-mi reda încrederea în producătorul român. Am trecut prin Bacău, Roman, Fălticeni şi apoi Suceava, unde am oprit pentru câteva minute. A urmat Siret, apoi imediat vamă.

Vama
Aveam emoţii în legătură cu vama ucrainiană. Citisem pe internet diverse poveşti cum că-ţi fac probleme dacă nu dai o mică atenţie, şi cum noi la dat atenţii nu ne pricepem, tare teamă-mi era. Apoi auzisem şi c-ar trebui să declarăm maşina şi nu ştiam la ce coadă să ne aşezăm. Până la urmă ne-am aşezat la coada normală, nici nu s-a pus problema de atenţii, maşina a fost înregistrată de grenicer şi totul ok.
La români trecem repede. La ucrainieni, povestea-i mai lungă. Întâi te opreşte un vameş la intrare şi-ţi dă un bileţel pe care trece numărul persoanelor din maşină. Pe noi ne-a întâmpinat o ea, cu o întrebare în română: "şi voi tot la nuntă mergeţi?". Apoi a trecut un el care s-a uitat în portbagajul nostru şi a întrebat ceva în ucrainiană despre costume. Da, arătam a comercianţi de costume. A urmat o altă ea care ne-a fotografiat portbagajul, un el care a strâns paşapoartele şi aşteptăm. După o vreme iese un vameş din cabină: "Gheta! Gheta!", arătând spre maşina noastră. Ne ia ceva timp să ne lămurim că o cheamă pe Geta. Soţul ei vrea să o însoţească, vameşul refuză, schimb de replici în ucrainiană şi în final intră toţi 3 în cabină. Ne speriem puţin, ce-o fi asta? Oare ne vor chema şi pe noi? Sau...? Parcă n-au mai chemat pe altcineva. Dacă...?
După vreo 10 minute cei 3 ies din cabină. Ea e trimisă să aştepte într-o zonă unde n-o mai vedem, vameşul trece la altă maşină, el vine spre noi.
- I-a expirat soţiei paşaportul! ne lămureşte.
Stupefacţie. Cum adică paşaport expirat? Ne ia ceva să înţelegem problema, noi vrem să ne-ntoarcem, el zice că nu, se descurcă până-n Suceava, deja a vorbit cu vameşul că ne despărţim, noi primim paşapoartele (şi bileţelul pe care e modificat deja numărul de persoane), el îşi ia bagajele şi pleacă, revine doamna cu camera foto, fotografiează iar portbagajul, acum aproape gol, mai înaintăm 2 locuri, am ajuns la grănicieri, ne simţim ciudat că i-am lăsat singuri în vamă, poate ar fi trebuit să ne-ntoarcem... Primim paşapoartele de la grănicier, întrebăm dacă trebuie să înregistrăm maşina, ni se răspunde că e-n regulă, au înregistrat-o ei şi, după 2 ore de vamă, pornim în 2 să descoperim Cernăuţii.

Cum ajungem la hotel?
Prima senzaţie de Ucraina: ce proaste sunt drumurile! Ştiţi sentimentul, când vii din afară şi intri pe drumurile româneşti şi-ţi vine să-ţi bagi picioarele în el de drum prost şi oftezi după drumul pe care abia l-ai părăsit? Exact aşa e şi aici, cu diferenţa că acum oftezi după drumul din România. Şi înţelegi de ce ucrainienii au maşini vechi şi uzate.
A urmat întrebarea: noi cum ajungem la hotel? Că până-n urmă cu 5 minute aveam ghid cunoscător de oraş şi limbă străină, dar acum nimic. Da, ştiu, orbul a nimerit Brăila. Şi noi am nimerit Cernăuţii. Mai greu însă cu nimeritul străzii Shobo... cumva scris în chirilice. Misiune imposibilă!
Aveam în schimb google maps şi-un gps de mobil. Şi abia ne-am conectat noi la reţeaua lor de mobil că şi primim 2 sms-uri. Primul cu tarifele, deloc micuţe (1.8 euro minutul, 10 euro 1 MB), iar al doilea suna cam aşa "dacă doriţi să folosiţi traficul de date peste limita de 50 euro trimiteţi un sms la numărul...".
Deci harta Cernăuţiului pe google maps are aproximativ 4 MB. În caz că interesează pe cineva.

Bun! Aproape am găsit hotelul, vai de maşina noastră, mai aveam de mers puţin când dispare semnalul. Oare trebuia prima la dreapta sau a doua? Hai pe a doua. Hm, cred că trebuia prima. Facem stânga aici şi dăm în strada cu hotelul. Obligatoriu stânga. Deci strada cu hotelul nostru e cu sens unic. Hai să încercăm din străduţa paralelă din dreapta. Ajungem la o intersecţie, obligatoriu dreapta, iar obligatoriu dreapta iar hotelul nostru e în stânga. Aţi înţeles ideea, orice variantă am ales ajungeam la mijlocul străzii cu sens unic când hotelul nostru era în capăt. Iar strada pe care intrasem afişa în capăt un mare obligatoriu dreapta că ne-a fost şi teamă să-ncercăm.
Mă dau eu jos din maşină, parcurg cele 10 numere până la hotel şi-i spun recepţionistei of-ul meu. Ea nu prea ştie engleza. Şi după cum mă priveşte cred că nu vine cu maşina la muncă. Ieşim în stradă, eu explic arătând pe hartă, se mai opreşte un tip să ajute, ei vorbesc în ucrainiană, vin cu soluţia: daţi cu spatele. Mda, revin la maşină deloc victorioasă. Ne urcăm iar spre aventura obligatoriu dreapta şi includem o stradă. Apoi încă una. Şi-am reuşit! La 20:30 intrăm pe uşa hotelului. 12 ore de drum.

Hotel Magnat Lux
Nu ştiu cum şi de ce am ales acest hotel. Pe mine una mă interesează în primul rând curăţenia şi o baie în cameră, apoi locaţia. Fiţele nu prea sunt pe lista mea.
Hotelul de 4 stele din centrul Cernăuţilor era cotat foarte bine pe booking.com. Era lăudat pentru curăţenie şi locaţie, accepta gratuit 2 copii până-n 5 ani în cameră cu părinţii, preţul începea de la 30 euro, avea şi anulare gratuită cu până la 2 zile înainte şi avea şi wi-fi (la cât costă traficul de date în roaming, e tare important). Cum la vremea la care am făcut rezervarea credeam că vom lua măcar un copil cu noi am optat pentru o cameră mai mare, care includea şi o canapea (40 euro pe noapte).
În Cernăuţi şi împrejurimi poţi însă găsi şi cazare mult mai ieftină, am auzit că găseşti camere şi la o treime din cât am plătit eu. Ce-i drept la 30 de minute de centru.
Camera era foarte curată, foarte mare, cu aer condiţionat (de care nu am avut nevoie), cu o baie mare cu jaccuzi (un pic cam mult pentru mine), cu un wi-fi lent, dar wi-fi şi foarte aproape de aleea pietonală, la vreo 15 minute de mers încet de universitate. Şi-a meritat banii, părerea mea.
Prima impresie
Oraşul e foarte frumos. Case vechi, unele renovate, altele nu prea, fără antene parabolice şi aer condiţionat la vedere, sunt locuri unde parcă te-ai fi întors în timp. Am văzut mai mult din centru, n-am ajuns prin periferiile comuniste ( oare or exista?), am văzut autobuze şi troilebuze vechi, cu taxatoare în faţă.
Nu se vorbeşte româna, greu găseşti vorbitori de engleză, dar te descurci. Noi am găsit o terasă unde unul din chelneri vorbea engleză şi unde aveau şi meniu în engleză, aşa că aici am luat cele 2 mese în oraş.

Muzeul etnografic (sau ceva în genul)
Am intrat de curiozitate, convinsă că vom găsi multe despre istoria comună. Dacă există habar n-am, e greu să vizitezi un muzeu când toate informaţiile sunt într-o limbă pe care n-o cunoşti. Am recunoscut un portret în creion al lui Eminescu şi un bust de-al lui Ştefan cel Mare, noroc cu anii afişaţi. Şi posibil ceva despre Ciprian Porumbescu. În rest m-am uitat ca mâţa-n calendar, deşi e posibil ca mâţa să fi înţeles mai multe.
Ce ne-a uimit la muzeul acesta,  personalul care alerga după vizitatori să aprindă şi să stingă lumina. Intram într-o cameră, se auzeau tocuri grăbite pe parchet, cineva aprindea lumina. Apoi paşii se grăbeau spre camera pe care abia o părăsisem ca să stingă lumina. Şi tot aşa.
Iar când am terminat de vizitat parterul o voce ne-a oprit. Am rugat-o să folosească engleza (panică pe faţa ei), sau româna (şi aici ne-a zâmbit şi ne-a vorbit de parcă tocmai coborâse din paginile lui Creangă: "amu să vă ridicaţi dumneavoastră la etaj!").
La etaj e perioada interbelică. Poze, articole din ziare, găseşti totuşi şi ceva urme româneşti.

De pe facebook adunate

E bun şi Facebookul la ceva: la urat diverse când n-ai timp sau chef să pui mâna pe telefon. A născut nevasta, repede postezi o poză cu nou-născutul şi curg like-urile şi comentariile cu nemiluita. E ziua unui fost coleg cu care-ai lucrat acum 5 ani fix 2 luni? Repede un mesaj pe wall, alături de alte zeci de mesaje. S-a căsătorit, ai uitat şi cum o chema, colega aia din şcoala generală de stătea în prima bancă? Hai să o felicităm pe facebook, că dacă nu era el habar n-aveam de existenţa dânsei.

Dar să revenim la subiect. Adică de Facebook-ul la 15 august.

De 15 august aproape toată lumea postează. Toţi avem o Mărie, un Mărin sau un alt derivat prin listă, musai de felicitat. Doar că anul ăsta s-au înmulţit şi nefelicitările, sau cum s-or numi "băi idioţilor, ziua asta nu se serbează!". Dacă ar fi să fac o statistică pe lista mea de noutăţi procentul ar fi de 50%-50%.

Unul din motive ar fi religios, ca de exemplu: "Nu zic "La mulţi ani" pe 15 august pentru că e "Adormirea Maicii Domnului". Ziua asta se serbează pe 8 septembrie".
Hm, eu sunt puţin nedumerită. Dacă mergem pe logica asta de ce s-ar serba pe 8 septembrie? Ca doar atunci e "Naşterea". Apoi sunt curioasă, câţi din cei care declară asta vor posta ceva pe 8 septembrie?

Alt motiv ar fi geografic: "La noi nu se serbează ziua asta."
Şi asta înseamnă că cei din alte zone, unde se serbează, trebuie să renunţe la obiceiurile lor doar pentru că în zona voastră e altfel? Poate preotul din zona lor îşi încheie slujba de 15 august cu "La mulţi ani Mariilor, etc!", poate oamenii ăştia nu serbează o sărbătoare care nu se serbează aşa de nebuni (nah, că am găsit o scuză pentru ambele puncte).

Nu am răspunsul dacă se serbează sau nu "15 august", părerea mea personală (acum, ca adult, pe vremea când eram copil era la polul opus) e că nu ar trebui serbată nicio zi de sfânt aşa cum serbăm noi, doar că mă minunez şi puţin mă enervez când citesc mesaje ca următorul: "La mulţi ani celor care-şi sărbătoresc onomastica azi la Praznicul Adormirii Maicii Domnului (deşi ar trebui serbat doar pe 8 septembrie pentru că...)!". 
Pentru la anul ar fi utilă o aplicaţie pe facebook care, pe baza locaţiei şi istoricului unui utilizator cu prenume derivat din Maria, să calculeze şansa ca acel utilizator să-şi sărbătorească ziua de nume.  Şi care să blocheze pentru ei nefelicitările şi să afişeze doar felicitările. Că atunci când ai 10 ani şi te cheamă Maria chiar nu înţelegi de ce nu eşti sărbătorită.

Şi poate mă ajută cineva cu o altă dilemă pe aceeaşi temă: Paul/Paula se sărbătoresc de Sf. Petru şi Pavel?

Iedul cu trei capre

A fost odată ca niciodată, au fost trei capre. Capre încăpăţânate, se-nţelege, că altfel de capre nu există.Şi într-o bună zi în viaţa lor a apărut un ied. Şi cele trei capre s-au apucat de creşterea şi educarea iedului.

Capra cea mare voia să fie ascultată de celelalte două capre pentru că ea era mai în vârstă şi văzuse şi crescuse atâţia iezi încât ştia totul. Capra mijlocie voia să fie ascultată de celelalte două capre pentru că avea o personalitate puternică şi-i plăcea să comande. Iar capra cea mică dorea să fie ascultată de celelalte două capre pentru că era iedul ei şi simţea că e dreptul ei să-l crească.

Vă daţi seama ce-a ieşit din educaţia iedului. Una din capre îi spunea nu, alta îi spunea da. O capră-i promitea o jucărie, altă capră-i confisca jucăria, că iedul n-a fost cuminte. Iar când iedul nostru neastâmpărat făcea vreo boacănă, apoi să vezi ce morală pe trei voci primea săracul, că nu ştia la care capră să se uite mai întâi.

Şi uite-aşa anii au trecut şi iedul a crescut. Era un ied cuminte, politicos, liniştit, mai puţin momentele de frustrare când tare greu mai era să stai în preajma lui, ar fi scos din sărite şi o piatră. Dar problema cea mai mare era că nu vorbea ca alţi iezi de vârsta lui.

Şi cum pe vremea respectivă orice ied care nu vorbea avea sigur autism şi orice ied mai neastâmpărat avea ADHD, caprele au dus iedul la doctor.

Doctorul a analizat iedul, a analizat situaţia şi a analizat caprele, iar concluzia lui a fost că iedul e normal, doar puţin timid. Şi că problema ar fi caprele, care-l răsfaţă, care-i pun totul pe tavă înainte ca iedul să ceară, care se bagă una peste alta, care se răzgândesc prea uşor, şi multe alte probleme cu caprele.

Şi cum caprele sunt prea încăpăţânate ca să se schimbe (deh, fiecare capră consideră că ea are dreptate şi celelalte două greşesc) au chemat un specialist care să rezolve problema. Aşa că cele trei capre se luptă în continuare, dar iedul face progrese cu terapia Aba.

Şi-am încălecat pe-o şa.

Concluzii la final de concediu

A trecut ceva vreme de la concediul nostru, dar abia acum a venit vremea de tras linie.

1. Wizzair a fost o surpriză plăcută. Condiţii bune, preţ mai mult decât ok, cu siguranţă vom mai zbura cu ei.

2. Se poate călători cu copii şi bagaje puţine? Se poate. Şi incredibil, chiar şi în bagaje puţine descoperi că ai cărat lucruri inutile.

3. Nu te arunca la prima cazare ieftină. Cazarea perfectă e acolo, pe undeva, aşteaptă să fie găsită. Iar dacă nu ţi s-a răspuns la e-mail, s-ar putea să primeşti răspuns în vreo 2 săptămâni.

4. Nu fi dezamăgit dacă n-ai reuşit să faci tot traseul propus. Malcesine cu a sa telegondolă care se roteşte în timp ce urcă va rămâne acolo, la fel şi Natura Viva cu Safari.

5. Lacul Garda e un loc foarte bun de concedii, ştiu elveţienii şi nemţii ce ştiu. Cald ziua, răcoare seara, ca o mare nu foarte călduroasă. Cu multe locuri de vizitat. De preferabil cu maşina personală.

Unde doare?

- Să stăm jos, mă doare spatele - zise bunica.
- Şi pe mine mă doare! sări nepotul.
- Ce te doare? întreabă bunica, surprinsă.
Un moment de gândire şi răspunsul lui:
- Pe mine mă doare faţa.
Acum câteva zile l-a durut burtica. Deci în faţă.

Plasa de ţânţari

Oare cum ar suna o reclamă din zilele noastre la plasa de ţânţari?

"Plasa de ţânţari. 100% naturală. Fără parabeni."

Se pare că italienii n-au descoperit-o.

Bergamo

Nu cred că m-aş fi oprit în Bergamo dacă nu aş fi avut avion foarte de dimineaţă. Dar acum mă bucur: oraşul e superb!

Am căutat cazare prin booking.com, ceva foarte aproape de aeroport şi acceptabil pentru 3 adulţi şi 2 copii şi am ales Bombyxx Inn Bed & Breakfest. Aveam adresa, Via Lunga 42 şi credeam căvom ajunge uşor, că doar orbul a nimerit Brăila, noi de ce n-am nimeri opensiune?

Cum am ieşit din gară au sărit 2 taximetriste pe noi. Am spus adresa, ele s-au mirat, s-au gândit şi au zis că e tare departe. S-au oferit să ne duc ă, dar eram 5. Eu n-aş fi luat 2 taxiuri, ele susţineau că nu pot duce 5 oameni cu taxiul aşa că dăm să plecăm spre staţia de autobuz. Când apare un taxi de 6 locuri, 3 în faţă, 3 în spate. Arăta ca o maşină obişnuită, dar avea 6 locuri. Şi după 8 euro am ajuns la destinaţie. Prima impresie: departe rău, pustiu, hm? Dar apartamentul era curat, mare, frumos, aranjasem transportul către aeroport pentru dimineaţă, erau 2 locuri cu mâncare la vreo 10 minute de mers aşa că ne-am liniştit.

După ce ne-am tras sufletul am plecat să cercetăm. Pensiunea era peste drum de Fiera (un Romexpo al lor), de asta părea în câmp. Cu autobuzul 1A, 1B sau 1C se putea ajunge foarte uşor în centrul oraşului. Bilete nu se vindeau în autobuz, dar erau trecute locurile de unde poţi cumpăra. Cea mai apropiată era o Gelaterie-Pizzerie la 2 staţii (cam 10 minute de mers). Am cumpărat bilete, 1,25 euro valabil 75 minute şi am luat autobuzul spre Citta Alta. Şi uite-aşa am văzut 2 oraşe, oraşul de jos, modern, curat, cochet şi oraşul de sus, magnific, vechi, bine păstrat. Am coborât cât am putut, până la ultimul autobuz către Fiera, privind când la vilele cocoţate pe stânci, când la acoperişurile de sub noi. O plimbare de neuitat!