Din şirul lung de case aproape identice e una care-mi sare-n ochi. Nu e deosebită că e mai cu moţ, e deosebită pentru că-ncearcă să pară la fel. Iar tu ştii, simţi că e diferită. Aceeaşi culoare, aceeaşi înălţime, aceeaşi formă, dar cumva diferită.
O admiram de ceva vreme când mi-am dat seama că e mai înaltă. Dacă priveşti mai cu atenţie se observă pe terasă sus un zid. O cameră, un foişor, nu ştiu ce, dar sigur mai e ceva acolo. Ceva ce nu vezi de jos, din stradă, dar care-ţi lasă imaginaţia să zboare.
În altă zi am descoperit balconul. Mix, cochet, parc-ar fi acolo dintotdeauna. Dar nu, a fost adăugat la renovare, la fel şi cărămida roşcată ce adaugă puţină culoare albului murdar al casei.
Admir la ea micile detalii, de bun gust, care încearcă să nu iasă-n evidenţă, să mascheze deosebirea. Ca o prinţesă deghizată.
Un singur regret am, că nu reuşesc să văd curtea. Zidul înalt ascunde tot. Nu vreau să văd proprietarii, nu vreau să văd ce maşină au, doar să văd cum au amenajat palma aia de pământ.
Şi iată că într-o dimineaţă poarta era deschisă. Ochii mei flămânzi încercau să fotografieze tot, să întregească tabloul casei perfecte cu o curte perfectă.
Dar ochii mei s-au blocat într-un semn de stop. Cu stâlp cu tot. Zăcea pe jos, trântit, un stop ca toate cele care-au apărut de ceva vreme pe străduţele înguste dintre case, şi care le-au transformat dintr-odată în străduţe cu sens unic.
Ce căuta un semn de stop, cu stâlp cu tot în curtea casei de vis? Nu, în vila frumoasă, modestă, elegantă, discretă, în vila asta nu poate sta un bădăran!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu