Era de Sfântul Nicolae, anul trecut. Cum în neamul meu, şi cel de sânge şi cel prin alianţă, a fost criză mare de inspirație, mulţi s-au ales cu un derivat de Nicolae ca nume. Aşa că Sfântul Nicolae face gaură mare în buget: cadouri pentru sărbătoriţi, ceva de pus pe masă pentru musafiri, şi dacă mai rămâne şi ceva de pus în ghetuţe, măcar pentru cei mici.
Anul trecut însă am primit şi eu un cadou. Cadou de ziua mea, puţin întârziat. La primire soţul meu, eu aflându-mă la acel moment cu mâinile în salată.
Bun, şi termin eu de tocat, amestecat şi aranjat salata şi merg să mulţumesc oamenilor pentru cadou. Iau punga de cadou din locul indicat, găsesc o căciulă şi o pereche de mănuşi, pun căciula pe cap şi mă prezint în sufragerie, încântată de nouă mea căciulă. Musafirii tac, eu mai mulţumesc încă o dată şi merg şi pun punga la loc.
La sfârșitul serii punga dispare. Căciula care-mi plăcuse şi mănuşile care nu-mi prea plăcuseră nu mai erau. De fapt căciula avea deja stăpân de ceva vreme, iar mănuşile tocmai fuseseră dăruite, altcuiva, evident. Îmi băgasem nasul în cadoul musafirilor, lăsat în mod neinspirat în (apropiere de) locul în care mă aştepta cadoul.
Surprinzător, anul acesta de ziua mea n-am primit căciulă nouă şi nici mănuşi. Probabil momentele stânjenitoare sunt stânjenitoare doar în capul nostru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu