Singur

Sala mică de la intrare părea imensă în acea dimineaţă. Avea ceva apăsător, şi parcă niciodată nu se simţise atât de mic.

Se aşeză pe scăunelul de lângă uşă, cel pe care stătea în fiecare dimineață. Privea în gol în timp ce-şi desfăcea sandaua, neavând curaj să privească în jur. Mobilierul azi părea imens şi el era atât de mic şi părăsit.

Nu era singur. Vocile lor se auzeau undeva pe hol, discutând vesele, de parcă era o zi ca oricare alta:
- Nu vine azi! Nu se simte bine...

Nu era corect! El era acolo, în sala aceea imensă, atât de singur şi mic. Şi toată durerea aceea era prea mare pentru sufleţelul lui. Ar fi vrut să plângă, ar fi vrut să urle, ar fi vrut să fie oriunde dar nu aici, aici unde totul îi amintea cât de singur e.

Îşi şterse lacrimile tăcute de pe obraji, nici nu le simţise curgând, dar le ştia acolo, nu se putea cu un suflet atât de trist să nu fie.

Lăsă prima sanda să-i cadă din picior. Pe a doua nu mai reuşi să o descalţe, lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji, sala era prea mare şi el era atât de singur...

- La prânz, puiule, nu mai plânge, la prânz îţi vei revedea fratele.

Dar el plângea cu suspine, era atât de greu să fie singur în grădiniță, fără fratele mai mare.