Despre înţărcat

Sunt sute de articole pe net despre alăptare: cât de benefic e, ce poţi face pentru a avea mai mult lapte, poziţii comode, şi multe altele. Dar despre cum să înţarci un copil - prea puţine. Vorba ceea, când se-nsoară clar nu mai vine la mă-sa după lapte.

La primul înţărcatul a fost ceva natural. La 11 luni producţia de lapte s-a încheiat, i-am prezentat biberonul şi asta a fost tot. Simplu, uşor, fără complicaţii.

Dar la numărul 2...

Ce părere au experţii (citate aproximative):
Bunica mea 87 ani, 3 copii, 7 nepoţi, deci le ştie din experienţă: "înţarcă-l maică până la 1 an că după te va chinui...".
Pediatrul: "sunt 2 soluţii pentru înţărcat: fie plecatul de acasă pentru aproximativ o săptămână, fie încetatul brusc, dar va plânge. Eu n-am întâlnit copil care să înţeleagă".
Forumurile: "e foarte uşor, îi spui că ai buba şi nu mai poţi şi înţelege".
Prietenele: "mai greu a fost cu sânii, curgeau mai greu ca la început. A trebuit să iau pastile ca să se oprească".

Când ar trebui înţărcat copilul:
La noi în ţară se consideră că imediat ce începe să meargă singur e ciudat să-i mai dai sân. Puţine voci încearcă timid să explice că poţi continua şi după acest moment dar va mai trece mult până vor fi auzite. Când mamele noastre au fost învăţate că după 6 luni laptele se transformă-n zer ce-am putea cere?
Să nu mai vorbim de zâmbete şi glume, ironii şi altele provocate de vreo mamă ce-şi alăptează copilul mai mărişor.
Răspunsul cel mai potrivit: când decide mama :)
Prietena nr 1 (bebe înţărcat după 2 ani): "după ce-am reînceput serviciul devenise groaznic. Imediat ce intram pe uşă mă-mpingea direct în dormitor".
Prietena nr 2 (bebe înţărcat pe la 18 luni): "toată noaptea mă freca. Dormea 5 minute şi se trezea că vrea sân. Dimineaţa eram cheaună".
Prietena nr 3 (bebe înţărcat la 11 luni): " La 11 luni am zis gata şi i-am predat biberonul. Ea l-a acceptat uşor, eu am luat pastile, totul bine."

Cum?
Aici răspunsul e simplu. Întrerupi brusc. Fie că alegi să pleci o perioadă, fie că rămâi cu el nu merge cu datul mai rar. Ori dai ori nu dai.

Cât?
Primele 2-3 zile sunt mai grele, după devine mai uşor. Până mai ieri sânul era totul: se lovea, repede la sân să-l consolezi, îi era somn, repede, la sân să-l adormi... Când îi iei sânul nu e vorba doar de înţeles, de cele mai multe ori e vorba de înlocuirea unui ritual, a unui obicei.
Cum e la noi, când se schimbă fusul orar. Ce greu ne obişnuim cu ora nouă de trezit! Aşa şi el, îi trebuie o perioadă de acomodare, vor exista momente când va arunca cu biberonul şi va urla până va adormi, dar vor fi şi momente uşoare, când vei crede că ai cel mai înţelegător copil de pe planetă.

La final:
Pare greu?
După maxim o săptămână îţi va părea uşor. Doar rezistă acolo pe baricade şi trece şi-asta.
Credeai c-ai scăpat?
Nu... Să vezi ce drăguţ e să pregăteşti biberonul la 3 dimineaţa. Apoi la 5. Şi iar la 7.
Pentru toate celelalte există Mastercard...
Lapte praf 800 g = aproximativ 50 lei pe săptămână. Ştiu, pare scump, înainte laptele era (aproape) gratis, oriunde, la orice oră.
(Am scris aproape gratis pentru că după vei mânca mai puţin, undeva spre jumătate. )

Căpşuni frumoase

De obicei nu cumpăr de pe stradă, dar azi căpşunile arătau atât de bine: mici, rotunde, roşii, parfumate încât m-am aşezat la coadă.

Erau 2 vânzători, un el şi o ea, plus un alt el ce se învârtea de colo-colo cu indicaţii preţioase. Domnul Şef să-i zicem.

Coada la români e o formă nedefinită, aşa că am nimerit să fiu ultima, chiar dacă au mai fost 2 care au venit după mine. Şi până să fiu servită îl văd pe domnul Şef agitându-se pe lângă o maşină, de unde se întoarce tunând:

- Voi chiar nu l-aţi recunoscut pe Importantu?
- Importantu era? spun cei doi într-un glas. Nu l-am recunoscut. Dar a trecut pe-aici de mai multe ori.

(Niciunul nu părea prea încântat de revedere, domnul Şef era chiar agitat, de unde trag concluzia ca Importantu nu e un prieten de familie).

- Pune repede nişte căpşuni pentru domnul Importantu! zice domnu Şef.
- De-alea frumoase? întreabă ea repede.

Mă uit la cele 2 lădiţe cu căpşuni. Mie-mi păreau la fel. Care-or fi fost căpşunile frumoase?

- Haide, de-o care-or fi! Mai repede, mai repede!

Plătesc, îmi iau punga cu căpşuni şi plec spre casă întrebându-mă dacă eu am nimerit căpşuni frumoase.

Răspundem cititorului

"Bună ziua,

Încă de când a rămas însărcinată prietena mea cea mai bună s-a schimbat. Ajunsesem să nu avem ce să ne mai spunem. Acum e şi mai plictisitoare. Se tot plânge ptietenilor comuni că nu ştie ce-i cu mine, că m-am schimbat, că nu vrea să mă piardă, dar ea e cea care s-a schimbat. Se crede centrul universului doar pentru că a născut. Nu-mi răspundea la telefoane, mă suna în cele mai nepotrivite momente, nu mai are timp să ne vedem, dacă ne vedem vorbeşte numai ea despre copilul ei.

M-am săturat de atâta egoism! Vreau o prietenă care să fie acolo pentru mine, să mă asculte, să mă înţeleagă.

N."

Dragă N.,

Îţi mulţumim că ne-ai scris.

E trist să vezi cum egoismul unei persoane poate distruge o relaţie de prietenie. Păcat că nu există înţelegere şi răbdare pentru o tânără mămică a cărei viaţă a fost dată complet peste cap.

E admirabil cum prietena dumneavoastră găseşte totuşi puţin timp să vă sune, chiar dacă nu e ora cea mai potrivită. Aceasta dovedeşte că preţuieşte relaţia voastră, că o interesează. Cât despre faptul că apelează la prietenii comuni, chiar credem că vrea să nu vă piardă.

Sperăm totuşi că într-o zi veţi înţelege.

Cu drag,
Redacţia.

Un gard matematic

Când eram în şcoală materia mea favorită era matematica. Mă descurcam tare bine, nu atât de bine încât să câştig medalii şi diplome, dar suficient de bine încât să merg la ore fără emoţia unui extemporal neanunţat.

Un singur capitol nu era perfect: geometria în spaţiu. Cum adică linia asta nu se intersectează cu linia asta, ci vine cumva pe deasupra? Şi sigur ăsta e un paralelipiped în care am unit toate vârfurile? Că mie-mi pare a fi un model de pe un costum popular...

Mda, şcoala s-a terminat de mult, ce mai contează că geometria în spaţiu îmi făcea probleme acum mulţi ani. Că doar nu e un blog despre amintiri din copilărie.

Ba contează, că azi dimineaţă, pe când veneam grăbită spre casă să-mi recuperez telefonul am intrat într-un grad. Mii de oameni trec zilnic pe lângă gardul cu pricina, fără să se intersecteze cu el, numai eu l-am ninerit în plin picior stâng. De unde rezultă o gaură mare în pantalon, cam cât o palmă (pantalonii mei favoriţi, acum nepurtabili) şi o zgârietură de vreo 20 cm, din care 3 mai adânci.

Ajung acasă, dau cu betadină, schimb pantalonii favoriţi acum nepurtabili şi plec. În drumul spre metrou trec pe la cabinetul medicului de familie, că aşa-m văzut eu în filme, dacă te războieşti cu un gard şi gardul câştigă faci musai antitetanosul.

Prima luptă de convingere cu tanti de la recepţie. Să mă duc la urgenţe că ei n-au antitetanos. Eu spun repede că iau de la farmacie, doar să mi-l facă, trebuie să ajung la serviciu, nu am timp de alergat. Sunt poftită să aştept.

După 15 minute de aşteptat se ajunge la discuţia cu asistentele. Nu, ele nu fac deloc vaccin, cum aşa, fără accordul medicului? Muncă de convingere, dacă medicul e de accord...

Şi pun-te iar pe aşteptat. În sfârşit apare medicul de familie, îmi spune că dacă nu era pământ pe gard e totul în regulă, să pun un pansament şi să vedem dac-o fi nevoie de antibiotic.

Şi ajung în cabinetul asistentelor pentru pansat. Ironice, zâmbitoare, de parcă eram un copil mare şi plângăcios: "cum, dar rana asta mică o puteaţi trata acasă, nu era nevoia să veniţi", "nici nu e nevoie să stric o pereche de mănuşi pentru asta", "puteţi să faceţi baie diseară, nu sunt probleme", "când aţi fost mică cred că aţi avut zgârieruri mai grave; dacă ar fi să faceţi vaccinul din orice..."... Mai că-mi venea să intru în pământ de ruşine că m-am prezentat cu o rană aşa mică.

Şi ce frumoşi au fost pantalonii mei favoriţi.

Morala zilei: Gardul a învins în toate rundele.

Cărţi gratis

Acum vreo 2 săptămâni a fost ziua unui coleg şi sunt desemnată cu strângerea de bani şi cumpărarea cadoului. Aflu dintr-o sursă sigură că şi-ar dori colecţia Sven Hassel aşa că intru pe primul site online şi dau comanda. Aleg ca metodă de livrare curier cu plata ramburs, că deh, încă nu se strânsese toată suma.

După câteva zile de aşteptat, scris e-mailuri şi dat telefoane n-am răspuns de la ei şi decid să trec la alţii. Mai ales că lumea era nerăbdătoare să dăm cadoul omului. Întâmplarea face ca în ziua respectivă site-ul lor să nu-mi meargă. Aşa că nu reuşesc să anulez comanda. Care oricum era în status de procesare de vreo 5 zile.

Ne mutăm la alţii, vine cadoul repede, îl dăm la fel de repede, toată lumea fericită, încă un cadou înmânat cu succes.

Azi însă primesc un colet prin curier la serviciu. Eu îi zic curierului că nu am ce să primesc, că am comandat de mult ceva dar n-am primit răspuns de la ei. Curierul zice că e ramburs 0 şi că trebuie să-mi dea coletul. Mă gândesc că or fi trimis vreo broşură ceva, aşa că semnez de primire şi ... primesc o cutie grea plină cu cărţi. Toate cele 7 cărţi comandate. Pe colet scris mare: Ramburs 0.

Ca om corect pun repede mâna pe telefon şi sun să anunţ oamenii de greşeală. Nimic. Trimit e-mail în care spun ce şi cum. Iar nimic. Sun iară. Abonatul Vodafone nu răspunde.

Trec la verificat conturile bancare, că poate-oi fi fost eu ameţită şi am plătit cu cardul - deşi pe e-mail scrie albastru pe alb plata ramburs. Surpriză! Pe card am mai mulţi bani decât trebuia să am. Misterul se lămureşte repede, am primit 2 alocaţii de la stat. Ce drăguţ, acum trebuie să alerg şi cu returnarea banilor necuveniţi.

Hm! Care erau şansele?

De ce

În metrou.
Dodo: Coborâm Gara de Nord!
Eu: De ce să coborâm la Gara de Nord?
Dodo: Gara de Nord!
Eu: De ce vrei să coborâm. Spune de ce!
Dodo: de ce!

Amintiri

Îmi aduc aminte uneori cum îmi torturam uneori mama la culcare, când nu puteam să dorm fără colţ, faţa mea de pernă. Era un chin în zilele reci s-o spele şi s-o usuce într-o singură zi, caloriferele în epoca ceauşistă erau sloi, ce mai, biata mama se simţea neputincioasă la fiecare spălat de lenjerii.

Şi ce mult mă chinuiam să adorm în serile fără colţ. Cum suspinam seara minute bune, uneori exasperându-mi părinţii.

La fel cum e Dodo acum fără pijamaua albastră şi păturica albastră cu flori galbene.

Şi parcă o aud pe mama spunând uneori cu tristeţe: "Să-ţi dea Dumnezeu, mamă, un copil mofturos ca tine!"

Vecinul neprietenos

Plecăm la plimbare: eu, maia şi cei 2 năzdrăvani. La intrarea blocului ne-ntâlnim cu un vecin. E bătrân şi gras şi abia se mişcă. Şi e singurul din bloc care-mi spune că am copii gălăgioşi. Şi, prin urmare, singurul pe care nu mă bucur când îl văd.
- Ia uite, cei mai cuminţi copii din bloc! începe el conversaţia.
- Da, cei mai cuminţi - aprobă maia, surprinsă plăcut.
- Nu li se aude vocea deloc - continuă el.
- Deloc, deloc - zâmbeşte maia.
Ieşim pe uşă, maia şi copiii coboară scările, eu-i ţin uşa, să intre. E bătrân, în baston, cară-o plasă. Îl salut de la revedere şi-l aud spunându-mi:
- Nişte urlători. Dac-ar fi ar mei i-aş bate tot timpul.

Hm, ce repede uită unii cum le-au fost copiii. Sau nepoţii.