Despărţire

Ştiam că nu mai merge între noi, eu voiam mai mult, tu erai indiferent. Ştiam că voi pleca, eu voiam altceva, tu erai nepăsător. Mă durea nepăsarea ta, te uram pentru atâtea. Dar erai primul, ne legau atâtea, mi-era atât de greu să plec.

Mai plecasem acum câţiva ani, voiam o familie. Când am revenit ceva se schimbase. Credeam că sunt specială, că însemn ceva pentru tine, că 5 ani de dedicare înseamnă ceva, dar se pare că au însemnat doar pentru mine. Credeam că eşti mândru de tot ce am creat împreună, dar se pare că doar eu eram mândră. Atunci am văzut cât de uşor e să fii dat la o parte, ca o haină de care nu mai ai nevoie şi pe care o arunci la coş.

Am rămas să lupt, să-ţi demonstrez că merit, că sunt la fel de muncitoare şi dedicată. Dar m-ai tratat cu indiferenţă, ai făcut atâtea alegeri greşite, m-ai dezamăgit iar şi iar, aşa că am ales să plec.

Ţi-am dat vestea sperând că mă vei ruga să rămân. Nu cred c-aş fi rămas, nu am voie să dau cu piciorul la şansa asta, dar voiam să mă rogi să rămân. Să simt că anii ăştia mulţi n-au fost degeaba, că eu am însemnat ceva pentru tine, că nu sunt la fel cu ceilalţi care au tot plecat.

M-ai întrebat dacă sunt sigură ca vreau să plec şi asta a fost tot. O bifă pe formularul standard de ieşire, o discuție conform procedurii şi atât. Tu ai pus punct. Ai încheiat capitolul meu în clipa în care mi-am dat demisia. Ai trecut mai departe aşa uşor de parcă anii ăştia mulţi nici n-au existat.

Eu plec.