Privit de undeva de sus probabil arată ca un muşuroi de furnici. Dar spre deosebire de furnici lipseşte rânduiala, e doar un haos grăbit gata să explodeze. Un amestec de nervi, dat din coate şi paşi grăbiţi, o cursă nebună, ciudată şi periculoasă. Un vârtej de apă, când eşti prins în mijlocul ei poţi merge doar în sensul lor, eşti prins, nu e cale de întoarcere.
Nu există ordine, nu există reguli, e doar o grămadă neordonată care încearcă ceva: să urce sau să coboare, să iasă la lumină de la metrou sau să traverseze. Sunt unii care sar gărduleţe ca să fie primii, sunt alţii care vin de pe exterior doar ca să se bage în faţă, sunt cei grăbiţi care dau din coate şi se împing, şi, cumva prinşi în nebunia asta, sunt câţiva nedumeriţi, împinşi de mulţime în această cursă haotică.
Şi sunt nervi, atâţia nervi, de parcă primul ar primi vreun premiu ceva. E grabă de parcă din urmă ar veni o armată de zombi. E nebunie, haos, nervi, mulţi nervi. Pentru că întotdeauna e un încurcă-lume care să încurce pe cineva sau un nervos care să împingă prea tare, şi întotdeauna e un cineva care explodează.
Şi aproape zilnic sunt testate limite, e câte unul care se aruncă în faţă maşinilor în încercarea disperată de a prinde un autobuz. Aud frâna, privesc maşina oprită la limită, şoferul speriat, apoi privesc pietonul care urcă deja în autobuz, nepăsător şi în aparenţă neştiutor de cât de aproape era să o păţească.
Uneori îi invidiez pe cei ce merg în sensul celălalt, cei care au metrouri goale sau drum liber, care privesc miraţi de pe margine, aşteptând să treacă puhoiul, iar apoi îşi văd liniştiţi de drumul lor liber şi lipsit de aglomerație. Şi caut în minte iar şi iar alte trasee, alte moduri de a călători, deşi am încercat totul, deşi ştiu că nu se poate fără îmbulzeală, haos şi nervi.
